joi, 15 ianuarie 2015

O constantă

Știu că la opt ani copilul este deja măricel (ce cuvânt caraghios!), însă pe măsură ce cresc, copiii își tot îmbogățesc trăsăturile, așa încât privesc în urmă cu duioșie la vechiul 'mic', în viitor cu încredere la viitorul 'mare', iar astăzi cu uimire la hibridul 'măricel', așadar Felix, la cei opt ani ai săi, mă surprinde cu  firescul identificării cu grupul de copii din care face parte, mi-e tare drag să-l aud purtând cu o inedită notă de maturitate atitudinea combativă și revoluționară față de o ordine școlară prestabilită, iar tot în același ton, își descrie o nemulțumire legată de profesorul cel nou căruia îi displac râsetele. Suntem dimineață doar noi doi în mașină și, deși drumul nu durează decât puțin, este cel mai prielnic timp pentru tot felul de mărturisiri. Încerc desigur să-i înțeleg tristețile trecătoare și să i le îmbrac în straie mai colorate, dar simt că nici măcar n-are reală nevoie de asta, ține doar să-mi împărtășească, pentru că trecem curând și la subiecte copilărești hazlii, apoi la încă inepuizatele povești cu Spotu-dinozauru. Știu că la opt ani copilul e măricel, mă ghidez și după vocabularul său tot mai rotund, însă știu și că privilegiul absolut al părinților este delicatețea aceea nesecată cu care își privesc și își vor privi întotdeauna copilul.

3 comentarii:

Anonim spunea...

si mie imi plac momentele de dimineata, de dus la scoala sau gradi cind imi povestesc diverse...(doina)

MihaelaMaria spunea...

asa sunt cele mai multe dimineti, dar sunt si unele adormite, cand il mai strig pe nume sa vad daca e in masina :)

Anonim spunea...

ce simpatic!!! m-ai facut sa rid! noi sintem mai norocosi ca mergem putin pe jos si apoi cu metroul (tot putin) si intrebarea mea frecventa mai ales acum e: ti-e frig? sigur nu ti-e frig la picioare?