Îmi amintesc cum teama tot mai cuprinzătoare m-a blocat în mașină, ajunsesem de vreo zece minute în fața casei, însă marele negru, impresionantul câine nou sosit al străzii, își încălzea corpul la soare la un metru de poartă, tolănit într-o pace absolută, cu atât mai amenințător cu cât părea să nici nu mă observe; îmi amintesc de teamă, dar nu o găsesc ridicolă precum sunt alte temeri dintr-ale mele, fiindcă astăzi sunt nevoită să-l deranjez pe Negruzzu, el tot doarme, numai că o face de-a curmezișul, lipit de ușa casei, iar când se ridică în patru picioare, ajunge până la clanță cu capul lui cât o baniță; noroc că-mi zâmbește, Negruzzu are zâmbetul cinstit, nu că al cățelei Xoco nu ar fi așa, numai că al ei aduce tare mult cu un rânjet sau cu un mârâit de nemulțumire, zic că Negruzzu îmi zâmbește și se încurcă singur în picioare, bălăngănindu-și coada de voioșie, și mie nu-mi mai este teamă de ceva vreme de el, iar copiii îl iubesc, la fel cum simt și pentru Xoco, ba Felix îl vede chiar 'gingasul Negruzzu', ceea ce întotdeauna mă amuză, fiindcă gingășia nu este întâia lui caracteristică. Si toată această atracție firească pentru animale a copiilor, specială pentru câini în cazul lui Felix, legată desigur de însușirea de generic temătoare care mă descrie, mă îndeamnă să socotesc măcar superficial pornirile către necuvântătoarele din preajma noastră, ale lui Horica, cu expertele sale capturi reptilo-amfibiene, ale lui Felix, cu îmbrățișările sale tandre către câini, chiar și ale lui Kiti, nimerit numită 'domnisoara fără limite' în ceea ce privește relația cu animalele. Apoi imi amintesc de teamă și înțeleg cât de netrebnică este ea mai ales când devii părinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu