Ca o savarină

Sunt câteva zile de când Kiti preferă singurătatea din camera ei, iar ăsta nu este un lucru îngrijorător, fiindcă nu este deloc tristă. Mi-ar plăcea mult să știu cum îi curg gândurile prin fața ochilor, ce imagini i se arată și cum și le construiește, dacă o face. Blândă sihăstrie la etaj. În afară de liniștire, atunci când ceva o tulbură, observ că, surprinzător, singurătatea din încăpere o leagă de noi. Ca o penitență pentru prea repetata izolare mentală. Dimineața nu ne caută zilele astea, ci așteaptă cu resemnare. Mai apoi dă ochii cu mine și zâmbește deodată. Zâmbetul reîntâlnirii este o raritate. Dacă ar ști că înțeleg asta, poate l-aș căpăta mai des. Sau poate că nu înțeleg nimic, iar prudența cu care își manifestă zâmbetul are bun sens, preîntâmpină neplăcerea din urma indecenței de a crede în lucrul cuvenit. Iar dacă ceva sau cineva  îi hotărăște zâmbetul în mod aleatoriu, atunci noima lui nu stă în (ne)înțelegerea mea, ci în echilbrul natural al faptului că-l primesc cu bucurie simplă când vine.
 
Începutul de an este strălucitor, la propriu. Ajută desigur zăpada. Vacanța de iarnă fără zăpadă este ca savarina fără frișcă, dulce, dar incompletă. Noi am gustat vacanța asta savarine, la propriu.