Traiul familial-(ca) o parabolă

Ajunși la a șaptea oră de matematică din zi, un fel de a douăsprezecea a unei zile normale de muncă, începem să ne împiedicăm de propriile noastre idei și de legile învățate, nu mai vorbesc cât de stângace ne ies vorbele din gură. Suntem înconjurați de zeci de foi scrise până la refuz, într-o inaparentă ordine, numai de noi știută, de el-cu pix albastru, de mine-cu pix roșu, apoi invers pentru omorârea monotoniei, și profităm de inerția gândului concentrat și deconcertant al parabolelor noastre ca să ne rotunjească efortul, de altfel inerția este singura proprietate fizică ce ne mai poate înlesni mișcarea neuronală necesară unei atari prelungite activități intelectuale. Găsesc de cuviință să pun totuși punct în fine lecției și o fac trăgând concluzia că, după tot ceea ce am lucrat împreună, Horica se va descurca foarte bine la tezu. Aceasta nu este o greșeală de editare, ci una de vorbire, care îl distrează tare pe băiatul obosit și care nu mă tulbură în niciun fel, așa cum nu te poate tulbura o adiere de vânt în miezul furtunii.
 
N-am vreme, așadar, de Felix și nici de Kiti, pe care îi percep doar cu simțul suplimentar al mamelor, știu că Felix lucrează întrerupt la temele de casă, un exercițiu, apoi pauză, alt exercițiu, iarăși pauză, îl aud apoi întrebând, când își citește textul de citit, e Dondanel sau Bombanel, sigur că este o eroare pe undeva, deși încă nu e sigur dacă d este b și invers, adică așa: bd. Catinca își arată prea explicit frustrarea de a nu fi în centrul atenției, ba izolată din raza noastră de atenție, de aceea găsește cale dramatică de impresionare. Horica profită de cele câteva minute de nebunie necesare domolirii pretențioasei domnișoare, casa întreagă vibrează o scurtă vreme de tulbureală iscată, apoi continuă să vibreze în ritm mai universal decât cel familial, căci lustrele încearcă să ne hipnotizeze cu un dans din buric, se pare că se cutremură pământul, iar noi nu suntem atât de abili încât să îi simțim freamătul sau, din contră, suntem nespus de abili, așa încât undele oscilatorii proprii se confundă cu cele pământești.
 
A doua zi a sfârșitului de săptămână se desenează asemănător cu prima, cel puțin în prima parte a ei, către seară însă votăm, ceea ce nu poate constitui o obișnuință, fiecare la secția lui, apoi petrecem vreo două ore la Palatul copiilor, unde Horica cântă cu băieții lui pe scena Festivalului integrării, invitat de Autism România. Programul festivalului se decalează, de aceea avem de așteptat în holul întunecat, deci răcoros al construcției monstruoase. Cât timp Horica repetă în culise, noi ocupăm un rând de fotolii capitonate așezate pe peretele exterior al sălii de spectacole, care păstrează deschisă intrarea cea mai apropiată de scenă, astfel încât suntem în contact auditiv direct cu reprezentațiile copiilor. Kiti cere dreptul de a călca desculță pe mocheta holului înalt, apoi se așază într-unul dintre fotolii în poziția ei preferată, un lotus aproximativ. Îmi cere apă din minut în minut, iar eu îi dau câte un strop de Coca Cola de fiecare dată, fiindcă altceva nu găsim de băut în zonă. Refuză cu îndârjire să pătrundă în sala de spectacol, își acoperă ambele urechi cu palmele, larma este prea mare. Felix face tumbe, aleargă, este el însuși, fericit în jurul nostru, iar mie mi se îngrozește simțul estetic când privirea îmi cade, adică urcă pe un uriaș și hidos tablou de pe perete, ce parcă veghează netulburat de vremurile prezente care nu-i mai justifică existența, fără să știe exact la ce veghează, cu un ochi perfid și jalnic, de torționar neputincios, dar cu spirit încă viu.
 
Apoi ajunge și Horica pe scenă, unde își cântă fericit partea, filmat de Cătă, aplaudat de mine, care îmi exersez din nou atenția bidirecțională, chiar tridirectionala, pentru că nu reușesc să o conving pe Kiti să intre în sală, așadar o las în fotoliul cel mai apropiat din afara sălii și o fixez cu o rază specială de privire, rază radar de detecție, absolut indispensabilă, ca un argument irefutabil al realității acelui simț de care spuneam mai sus.