Când Kiti rămâne în mașină (cu frații ei, desigur) în fața supermarketului, parchez pe unul dintre locurile rezervate persoanelor cu handicap, pentru că fetei îi place să stea cu fața lipită de luneta mașinii, să îmi urmărească pașii și să mă aștepte. Nu spun aici, fiindcă toți știm că, în general, oamenii nu se sfiesc să își parcheze mașinile pe aceste locuri, de destul de multe ori chiar pe ambele, de cele mai multe ori din ignoranță și nepăsare. Dar spun că, fiind cele mai apropiate locuri față de magazin, toți vânzătorii ambulanți de cireșe, flori, legume și altele stau lângă ele. Ca ieri. Ies cu alimentele necesare, de fiecare dată sunt întâmpinată de un zâmbet larg și prea în geam al lui Kiti, așa încât nu îmi pot stăpâni, de ce-aș face-o?, râsul. Las plasele pe locul din dreapta și mă îndrept spre locul meu. Doamnă, doamnă, mă oprește o femeie tânără, cu ten măsliniu, ce ține în față un carton plin cu cireșe. Alături de ea se află un băiat la vreo zece ani, pe care îl recunosc de acum câteva săptămâni, când m-a urmărit înspre mașină, cerșindu-mi niște bani, pe care i-am promis că îi dau, dacă îmi răspunde corect la o întrebare. Atunci băiatul mi-a zâmbit și, curajos, a dorit să își testeze cunoștințele. L-am întrebat repede, zorindu-l de la spate în felul asta, cât fac opt ori șapte, iar el mi-a răspuns, la fel de repede, cincizecisisase. Femeia îmi zâmbește stingherită și își cere scuze pentru că îndrăznește să observe cât de cuminți sunt mereu copiii mei în mașină, pentru că alții ar fi ieșit din mașină, ar fi sărit prin mașină, s-ar fi bătut etc. Îi mulțumesc pentru îndrăzneală și simt că dorința ei de a-mi vorbi nu are de-a face cu nicio intenție de a mă îmbia să-i cumpăr cireșele. Nu sunt însă sigură dacă a observat-o pe Kiti, de aceea încerc să îi satisfac eventuala curiozitate legată de asta. Sunt cuminți, iar fetița are și un handicap. Femeia este sincer uimită, face un pas către mine, întristându-se, apoi mă roagă să o las să o vadă. O poftesc să îi arunce Kiti un zâmbet prin lunetă și o rog să nu se apropie prea mult, ca să n-o sperie. Zâmbesc, ceea ce ușurează spaima. Cumpăr cu zece ron un kilogram de cireșe, o salut și plec. Rămâne mută, împietrită de...numai ea știe de ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu