marți, 20 mai 2014

Sufletul-cămilă

Sunt într-un loc public și râd de una singură. Am uitat de mult rușinea de a râde de una singură în public. Timiditatea nu este incurabilă. Citesc primul meu articol de pe blog, de acum aproape șase ani, care primea de la o prietenă prima încurajare, în primul comentariu: "bravo că te-ai hotărât să scrii'. Apoi, imediat, după o săptămână exact, aparea și al doilea comentariu, cu a doua încurajare scrisă, de data asta de la Horica, pe atunci în vârstă de opt ani. Acesta spunea: "am citit blogul lui mami și este foarte frumos. Mă bucur că te-ai hotărât să scrii!". Râd iarăși de una singură, deși după privirile pe care le primesc aș putea să nu mai fiu singură. Dacă aș fi împreună cu Horica, sunt sigură că am râde împreună de vorbele pe care le-a împrumutat de la prietena mea, pentru a-si declara simpatia sa. Mă duc cu gândul înapoi. Alain de Botton spunea în prima sa carte, Eseuri de îndrăgostit, că după despărțirea de iubită/iubit sufletul rămâne în urma trupului, precum o cămilă împovărată prin deșert, iar pe măsură ce timpul trece și uitarea șterge din suferința despărțirii, sufletul prinde trupul din urmă, revitalizat de oazele întâlnite în cale. Dacă aș duce metafora aceasta mai departe, spre sufletul de mamă, aș putea spune că mamelor le este sortit un suflet-cămilă atât de plin, încât niciodată acesta nu va ajunge să trăiască numai în prezentul fizic al trupului, ci, cât i-ar fi de greu, se va târî pe vecie în urma lui, căutând cu înverșunare oazele, ca să-și ostoiască setea, numai fiindcă ține în el unica perfecțiune a lumii, iubirea pentru copilul său. Cămila mea ține în spate și amintirile despre băiețelul de atunci, Horica, iar dragul cu care le privesc ține și de un sentiment de injustețe pe care îl atribui copilului mai mare, anume inevitabila irosire a calității de cel mai mic, odată cu dobândirea celei de cel mare, nu că ăsta ar fi motiv real pentru tristețe, însă oricine poate experimenta la un moment dat o Fată morgana, iar sufletul-cămilă chinuit de povară și sete în deșert, cu atât mai mult.

Un comentariu:

Laura spunea...

Si eu, suflet de camila care ma tarasc spre trupul de camila, fericita ca nu-l voi prinde din urma niciodata, te salut. Dar azi astept sa ma saluti si tu pe mine :)