O fotografie

Rămân încuiată în bucătărie. Adică eu rămân în bucătărie, iar bucătăria rămâne încuiată după prânzul luat fericit împreună. După prânz este despre mine, dar nu doar despre mine. Încuietorile celor două uși sunt concrete și simbolice în același timp. Am treabă, de fapt am treburi înăuntru, de aceea rog liniște și o cheie din partea celorlalți. Ordonez, asta cere mintea și trupul meu să facă. Așez formele din jurul meu și impresiile lor asupra mea în sertare. Desfac robinetele din strânsoarea care le ține oftaturile cuminți, scurgerea continuă a apelor este vie și încurajatoare. Nimic nu se asortează mai bine cu verdele de spirit decât verdele crud al căpșunilor înfloriți din spatele ferestrei. Bucătăriile trebuie să fie verzi, ca să vrei să ordonezi! Sunt încuiată pe dinafară în bucătărie, iar ritmicele încercări ale lui Kiti de a pătrunde în spațiul meu și al ei rămân fără ecou, dispar fulgerător așa cum dispare și umbra siluetei ei din cadrul transparent al ușii. Zâmbesc ușor și continui să ordonez. Peste cealaltă transparență care mă ține închisă îl zăresc pe Felix, așezat la masă, deasupra unor texte pe care le citește cu atenție, este tema lui de casă. Ridică privirea înspre noi doar ca să întrebe semnificația unor cuvinte pe care nu le înțelege sau ca să se amuze de sonoritatea altora. Copiii întreabă, iar noi trebuie să le răspundem, orice, dar să răspundem. Nu văd cum aș putea să nu răspund unui copil, la fel cum nu văd cum aș putea respira într-o bucătărie altfel decât verde. Când copiii nu mai întreabă este grav. De acolo începe nefericirea profesorului, dar el nu află asta imediat. Felix întreabă și se joacă, el spune, Copiii căpitanului la cincisprezece ani, și râde, creează un fel de calambur, fiindcă mintea stă rareori pe loc. Trec și eu de la un sertar la altul și înțeleg că matematica în școală îi sperie pe mulți copii, fiindcă pare și chiar este o limbă străină, pe care de prea multe ori profesorii o vorbesc fără s-o traducă și copiilor. Cum adică? Așa întreabă Felix de câte ori nu înțelege ceva, iar noi îi iubim acest 'cum adică?', ceea ce le doresc și profesorilor noștri. Bucătăria ajunge să strălucească de atâta ordine câtă i-am promis și i-am oferit. Îmi trag un taburet aproape de masă și mă așez pentru câteva minute. Nu poți să irosești energie în ceva, fără să te oprești un timp să îți iubești irosirea. Poate de-asta îmi vine să râd de durerea dintr-o febră musculară.