Monstrul caraghios al scrisorilor

Supărare mare pentru vederea scrisă la școală, care n-a ajuns încă în cutia noastră poștală. Nu știu pe cine să găsesc vinovat pentru asta, să fie poșta română, a cărei funcționare îmi apare pe deplin la cheremul întâmplării, sau adresa de destinație caligrafiată de Felix pe vedere? Încă n-am răspuns, de aceea caut zilnic în cutie. Îmi amintesc de prima mea scrisoare de copil, prima trimisă singură, adresată  bunicului, cu care am corespondat o vreme, deși ne vedeam la fiecare sfârșit de săptămână, îmi amintesc de ea, pentru că scrisesem adresa destinatarului pe fața plicului, iar pe cea a expeditorului, pe spate, așa încât a revenit la mine după câteva zile. Bunicul citea, în afară zilnicului Scînteia și a saptamanalului Magazin, citea cu multă plăcere literatură, proză și poezie, de aceea corespondența dintre noi a fost încurajată și a ținut o vreme. Îmi amintesc de una dintre scrisorile sale, originală și deosebit de amuzantă pentru noi, nepoții, care a apărut odată în cutia noastră poștală într-un plic de dimensiuni obișnuite, însă foarte îndoit, de parcă îl mototolise cineva înainte, foarte voluminos, de parcă era stomacul unui tăietor de hârtii, foarte foșnitor, de parcă ar fi conținut o cracă plină de frunze de mesteacăn în bătaia vântului, iar în contrast cu aspectul acesta de mic monstru al scrisorilor, rămânea un plic pe care un scris îngrijit, evident educat în alte vremuri, indica cuminte și regulamentar două adrese, a expeditorului și a destinatarului. Am luat plicul în mâini cu mare curiozitate, cu deosebită bucurie, cu nesaț, încercând acea dualitate de trăiri, pe care un dar așteptat ți-o dă, nerăbdare în a-l deschide și amânarea clipei, iar extravaganța formei pe care această scrisoare o avea creștea încă suspansul de dinaintea desfacerii plicului, așa încât ne-a provocat să facem tot felul de presupuneri în legătură cu conținutul său, să fie vreun fular uitat, să fie vreo jucărioară cadou, să fie niște frunze uscate? Când n-am mai putut îndura tensiunea, ne-am încumetat să trăim momentul, deschizând plicul. Ei bine, cu greu am fi putut anticipa un atare conținut, căci acesta era, așteptat și surprinzător, doar scrisoarea, numai că, în ciuda faptului că reprezenta gândurile bunicului meu, acestea erau însemnate pe o coală cerată de hârtie, cu dimensiunile impresionante ale unei fețe de pernă mare, la rândul ei deosebit de încrețită, având pe alocuri, la îndoituri, niște minuscule găurele, emanând un miros acru, de oaie, umplută de sus până jos de rânduri scrise ordonat, cu litere mititele, misiva bunicului. Îmi amintesc mai mult de senzația de încântare stârnită de vorbele bunicului, dar și de explicația, conținută în scrisoare, a lipsei de netezime a hârtiei, nicidecum a alegerii acesteia, anume, încercarea bunicii, desigur nereușită, de a îi 'corecta' bunicului bizareria alegerii unei coli de hârtie folosită ca ambalaj pentru o bucată de brânză, prin smulgerea acesteia din penița trimitorului și mototolirea ei. Numai că nimic nu i-a stat în cale bunicului să-și desăvârșească opera plină de originalitate, în acest scop încuindu-se în debara și continuându-și scrisul. Am păstrat, bineinteles, această mostră din ceea ce bunicul a reprezentat pentru noi, nepoții săi, fiindcă este un crâmpei plin de autenticitate din el, din iubirea lui pentru noi, din caracterul său hâtru, profund și, totodată, lejer și necomplicat care i-au împlinit traiul de aproape o sută de ani.