Uf!

Uf este interjecția cu care încerc să îmi descriu ușurarea pe care o simt astăzi și care vine după prima etapă a evaluării anuale a lui Kiti. De 5-6 ani încoace, la fiecare început de primăvară. Nu este cea mai îngrozitoare întâmplare, nici pe departe, dar este epuizantă. Kiti, neliniștită, nu înțelege de ce, eu, frustrată, nu înțeleg de ce, restul, uimit, nu înțelege de ce. Doar statul, senin, se întreabă, de ce nu? Suntem împreună implicați în toată treaba asta complicată, ne leagă un fel de patriotism ridicol și nesănătos, handicapații sunt ai noștri, noi avem grijă de ei. Nimic nu-i de mirare în încrengătura asta uscățivă de sentimente, nici întâmplător. Dar zisei 'uf', nu-i așa, cum zise și Horica deunăzi către antrenorul de tenis, 'dar ne promiserăți că jucăm dublu', amuzat de-a dreptul de mai noul lui coleg craiovean. Deci, 'uf', ce bine! Cu atât mai bine cu cât cele douăzeci de grade ale aerului au reușit în sfârșit și numai în câteva ore să descopere mica mea grădiniță luxuriantă, îngropată până ieri până la genunchi în zăpadă, o regăsesc cam ciufulită, ușor palidă, dar totuși vivace și la fel de frumoasă ca în toamnă, o văd deja primenită cu ochii minții. Mi-e dor de flori și păsărele, iarbă și fluturi, sandale și maieuri, de aceea simt căldura îmbucurătoare a acestor zile așa cum este ea acum, nu cum n-ar trebui să fie, ceea ce-ți doresc și ție (in plus, rimează). Să mai oftăm și de ușurare, zic!