miercuri, 12 iunie 2013

Întâmplarea unei nașteri

Nu sunt foarte curajoasă (folosesc intenționat superlativul), n-am fost niciodată, de aceea îmi țin adesea ideile acasă. Pot deveni, pentru un timp, suficient de curajoasă, mai ales atunci când întâmplarea mă duce în locuri în care este nevoie de curaj pentru a trăi, așadar spun că întâmplarea are rol decisiv în exprimările mele, oricare ar fi ele. Sufăr discret de timiditate, iar ceaiurile nu ajută.

Astăzi, cinci ani înapoi, este o zi caniculară de vară, fâșiile inestetice, verticale din plastic crem acoperă incomplet ferestrele apartamentului închiriat, lăsând dungi paralele luminoase pe podeaua camerei înghesuite cu mobilă și lucruri. Copiii sunt leneși, toropiti de aerul încins de zidurile de beton ale blocului, se joacă sau moțăie pe lângă mine. Eu stau ascunsă într-un colț al camerei în fața calculatorului, răsfoind pagini diverse. Ajung din clic în clic pe pagina unei mame, pe care o cunosc de curând. Îmi place, sunt captivată de textele pe care le citesc, aș vrea să îi vorbesc virtual, să-i las un cuvânt de încurajare, de prietenie, de aceea apăs 'leave a comment'. Mi se cere identitatea, eu nu sunt prea abilă într-ale calculatorului, așa încât ajung să fiu chestionată, ce fel de blog vreau să creez. Aș putea să renunț, procesul de a lăsa un comentariu este prea sofisticat, dar nu o fac, pentru că ceva mă atrage într-acolo. Trec stoic prin toate încercările la care dorința de a mă face 'auzita' mă supune și reușesc să îmi exprim gândurile către prietena mea. În același timp devin proprietara unui blog, deja numit, deja conturat în minte. Mulțumesc în gând întâmplării ce m-a pus în noua postură și cedez impulsului care mă stârnește să mă dezvălui unei lumi mici încă, dar lumii mele, de aceea tastez un prim gând acolo, aici de fapt, cel mai proaspăt și mai intens gând al zilelor ăstora, ideea că iubirea nu are întotdeauna nevoie de cuvinte. Tastez cu îndemânare, mă surprind pe mine însămi prin rapiditatea cu care o fac. Îmi place, trăiesc un sentiment de ușurare pe măsură ce leg cuvintele între ele. Închei primul meu text, apoi îl trimit pe unde.

Nu-mi vine să-mi cred ochilor când redeschid pagina mea, a mea, pagina unei mame, încerc din nou, pentru a câtă oară, emoția din recunoștința fată de altă mamă, poate o mamă mai curajoasă decât mine sau una aflată pur și simplu întâmplător înaintea mea într-un loc în care a fost nevoită să trăiască cu curaj.

2 comentarii:

Cornelia spunea...

Pentru a te destainui public e nevoie de mult curaj, asa ca esti curajoasa! Modul sensibil, bland si analitic de a scrie arata mult curaj si frecventa cu care scrii arata multa determinare!
Felicitari pentru blog!

MihaelaMaria spunea...

multumesc!