marți, 11 iunie 2013

Filme. De groază, de dragoste...

Stau uneori seara cu Horică la filme, dacă este unul mai înfricoșător decât putem duce, avem grijă unul de altul să ne atenționăm, 'fază!, pentru a ne acoperi ochii sau a întoarce capul în cealaltă parte, acolo unde dăm de imaginea mustrătoare a lui Cătă, care citește ceva și erupe scos din fire, 'inchideti porcăria asta de film, mie îmi plac numai comediile', dar care, pentru că ne iubește și vrea să ne protejeze, urmărește 'faza' în locul nostru, pentru a ne anunța când se sfârșește. Hi, hi, hi, mulțumim! Îl privesc apoi pe Horică și, tacit, convenim să mergem mai departe. Noi nu ne temem și nu visăm noaptea urât din cauza niciunui film, azinoapte m-am ridicat din pat să caut nimic după draperie pentru că fereastra a trosnit, nu de altceva. Nici visele mele nu se leagă de anumite scenarii drăguțe sau mai idioate de film, visele mele sunt pline de fantezie oricum, în afara oricărei intrări fictive în realitatea serii trecute. Nu-i bai că la sfârșitul filmului, în noapte, intru împreună cu Horică într-o cursă neexplicită pentru a nu rămâne ultimul, adică cel care lasă întunericul nopții să domine parterul casei, nu, nu din vreo temere absurdă, de ce-am avea-o, noi n-am văzut nicio 'faza' doar, este un joc, o cursă strânsă și ascunsă, eu nu sunt adepta unei educații în care să mă las învinsă intenționat în jocurile cu copiii mei, ha, m-a depășit pe dreapta!


***


Încăperea cea mai mare este goală în clipa în care intru. Mă ridic pe pervazul neobișnuit de larg, pe care în fiecare dimineață și în pauzele în care vrea să se relaxeze, Kiti se tolanește familiar, îmi las picioarele goale să atârne în voia lor, privindu-le. Sunt mama lui Kiti, oricine ar putea recunoaște asta dacă ne-ar privi cu atenție picioarele, în plus, amândouă adorăm senzația de a păși desculțe. Doamne, ce vă seamănă fetița, îmi spune la intrare noua angajată pentru protecția centrului, zâmbindu-mi timid, abia-abia îndrăznind să îmi vorbească. Da?, întreb eu mirată sincer, o sinceritate iscată din bucuria de a mi se spune asta, nu din aflarea unui fapt neașteptat, apoi vreau să îi mângâi compasiunea pe care mi-a arată involuntar, iscată din șocul de a cunoaște deodată atâția copii, atâția părinți, atâtea probleme, 'pană și degetele noastre de la picioare au aceleași forme', și râdem amândouă, ea, ceva mai relaxată.

Contemplarea în care mă las este deodată întreruptă de zgomote de uși trântite, glasuri de copii împrăștie  prin holul întunecat de trecere către sala mare sunete înalte, joase, poate nefirești pentru un observator nefamiliarizat cu ele, imediat apoi, cele două jumătăți de ușă, prinse fiecare în arcuri de toc, se depărtează una de cealaltă, împinse neglijent de copii și terapeuți, ce umplu încăperea cu prezența lor, dar și de o sonoritate vie și colorată. Kiti apare râzând în cadrul jumătăților opuse de ușă, alături de ea o fetiță cu părul creț, la fel de zâmbitoare, însă cu aproape două capete mai scundă, ar vrea să o atingă. Îmi simt fața înflorind într-un zâmbet, în același timp mă lipesc instinctiv de perete, în speranța că voi rămâne neobservată. Începe prânzul copiilor, terapeutele zumzăie harnice și pricepute în cameră, aranjând în câteva secunde mesele pentru copii, ca niște zâne. Două măsuțe rotunde cu mai multe scăunele în jurul lor, de pitici toate și un pupitru înalt, solid, pentru o singură persoană, drept în fața mea. Copiii își știu locurile, le ocupă în jurul măsuțelor, Kiti, și ea, se așază la pupitrul înalt, potrivit cu dimensiunea ei. Râde și răspunde cuminte rugăminții primite, ridică-te să aranjez scaunul.

Kiti mai are câteva linguine, le savurează cu mare poftă, când își trece privirea peste mine. Mă depășește, apoi revine asupra mea, probabil uimită de prezența mea acolo. Îi zâmbesc și o alint cu niște gesturi mimate, ea îmi răspunde înfulecând cu veselie încă o mână de linguine. Mi-este nespus de dragă imaginea ei de veselie, nu știu cine i-o provoacă mai tare, eu sau pastele, dar nici că-mi pasă, fetița este bucuroasă alături de fetele frumoase și grijulii și, în plus, mă recompensează cu o privire subînțeleasă.

După masă sunt încă acolo să o ajut să se relaxeze. O fetiță pasionată de computere îmi fură telefonul de lângă mine și începe să tasteze cu pricepere niște cuvinte în engleză. Mă îndrept către ea, pentru a-i urmări acțiunile, dar Kiti vine după mine și mă trage înapoi, pe pervaz. Nu pot să o refuz, se simte bine să-i fiu aproape, uit pe moment de telefon. Îl recuperez totuși și mai îmi dau răgaz câteva minute să îmi înfund nasul în obrajii pufoși ai fetiței mele. Pauza se termină, copiii se pregătesc să plece în clasele lor. Ies în șir pe jumătățile de ușă ținute în arcuri, a căror energie de întindere se transformă în oscilații tot mai stinse în urma copiilor. Îmi las privirea să unduie în ritmul tot mai mic al ușilor, apoi, când energia cinetică devine zero, o cobor pe mocheta cu fond albastru și o mut în salturi din șoricel în șoricel, până ajung la șoricelul din fața picioarelor mele încă atârnate liber de pe pervazul larg. Mai stau câteva secunde privindu-mi degetele picioarelor desculțe, atât de asemănătoare cu ale fetiței mele, apoi mă ridic și plec.

2 comentarii:

Anca spunea...

Esti un om frumos si sensibil

MihaelaMaria spunea...

multumesc, Anca