În care spun despre mine că sunt un om abil care are o problemă cu trotuarul stâng al unui important bulevard al orașului

Am abilități de animal de pradă. Am și abilități de animal hăituit. Sunt un om abil, căci am abilități diverse. Uneori prădător, alteori hăituit, de multe ori zâmbesc. Vedeți așadar, sunt om. Diminețile îmi manifest cel mai adesea capacitățile senzoriale cu care atac și mă apăr. Îmi mențin necesar starea de alertă întreaga zi, însă diminețile, ah, diminețile funcționez instinctual cel mai eficace. Pândesc cu coada ochiului orice fină mișcare din zona mesei, percep orice minusculă vibrație sonoră, deoarece sunt în permanență supusă riscului de a fi asaltată. Mi-este teamă de Kiti, acum o leoaică, fiindcă încearcă neîncetat să-mi cucerească teritoriul bucătăriei, ea saltă brusc din copacul ei, desșurubând capace, aruncând lucruri în gunoi, deschizând dulapuri, reordonând pahare, sticle, șervețele, dar teama percepută mă transformă într-un prădător, la rândul meu, așadar atac și eu, iar căprioara din acest moment fuge înspăimântată înapoi în ascunzișul ei. Urlu a disperare și a apărare, dar și a intimidare, iar ceilalți pui își râd de mine. Acesta este cel mai bun lucru ce mi se poate întâmpla în atari condiții, mulțumesc pentru revelarea de către copii a absurdului situației existente. Zâmbesc și eu, căci sunt om, și nu oricare, ci unul abil, apoi îmi regăsesc spiritul blajin de mamă-om și continui să întind untul pe pâine. Evident, o fac privind excentric cu coada unui ochi. 

***

Încălță-te, am ajuns, îi zic și îi arunc cizmele în spate, ea stă stană de piatră, mă aude, dar mă ignoră, mă întreb oare dacă nu i-aș mai spune ce să facă, ar face ce trebuie sau nu ar face, dar astăzi întrebarea mea nu mai are sens, deja i-am cerut să se încalțe, dacă nu uit, nu-i voi spune mâine să se încalțe, oricum, răbdare, asta îmi cer mie însămi, ea întotdeauna răspunde cu întârziere de secunde unora dintre cerințele mele, unu, doi, trei, patru, cinci, Kiti ridică cizma stângă de jos și o trage pe picior, acum pot să îmi ordonez și eu pașii după ea, așa că ajungem amândouă deodată să fim pregătite să părăsim mașina, o facem traversând printr-un loc nepermis bulevardul, întotdeauna facem asta, promit însă că o facem cu grijă, aș fi vrut să mă scuz și să spun că lui Kiti nu îi place deloc să pășească pe trotuarul din dreapta, dar de fapt eu sunt cea care simte o repulsie inexplicabilă pentru acea parte a străzii, poate îngustimea trotuarului, poate faptul că este rupt din loc în loc, poate cablurile ce îți cad în cap ca niște liane în junglă, poate înghesuiala și mirosul acru al zidurilor umede să mă țină departe de partea dreaptă a bulevardului, traversăm, cum spuneam, în fugă ușoară, fuga vine ca antidot al chiuielii lui Kiti, semn incipient de nemulțumire, în fugă n-are timp de mofturi și excese, în fuga din dimineața înghețată îi arde obrazul la propriu de vântul rece, așa că mai uită de fleacurile sufletului, apoi, fiindcă văd că trupul ține mintea ocupată, ne continuăm alergarea ușoară către școală, unde intră gata dezbrăcată, cu ghiozdanul în mână și dă frâu liber chiuielii neterminate de mai devreme, fugind cu mâncarea către bucătărie, apoi revine în două minute, tot în fugă, tot cu o chiuială, și îmi cere cu un semn nepotrivit să plec, întinzându-mi obrazul pentru un pupic, eu însă nu plec, iar ea mă ceartă, nu este locul meu acolo, așa cum ar face-o probabil și în alte condiții, acum, la vârsta ei, apoi îi promit să plec și chiar plec fără întârziere, numărându-mi înfrigurată pașii pe care îi fac pe asfaltul trotuarului stâng și numai stâng al bulevardului.