luni, 11 februarie 2013

Stăruitor

La început, adică încă foarte de dimineață, a fost o joacă încântătoare de copii. Trebuie să spun că nu multe sunt clipele în care altceva decât împlinirea nevoilor primare proprii o mână pe Kiti către frații ei, de unde și încântarea mea să o văd privindu-l insistent pe Felix, acolo în pat, încă din buimăceala de după somn, așa, deodată, ochi în ochi cu stăruință și așteptare, cu colț de gură ridicat șugubăț de o parte și uimit, de altă parte, ca un semn tacit de start într-o cursă, o cursă în care se va transforma curând scânteia din ochii ei. Ea, înaltă și bine legată la trup, cum este, el, mititel și slăbuț, chiar mai slăbuț acum după o viroză, ea, butucănoasă în mișcări, dar totuși agilă, el, cu mișcări vioaie și iuți, ea, urmăritoarea, el, urmaritul, în felul ăsta a pornit joaca, totul de la o atingere de braț, apoi o încercare reușită de ridicare a băiatului din pat și 'dispunerea' lui tandră în mijlocul dormitorului, acolo, în acel punct și numai acolo, în acea poziție de drepți și numai aceea, după nu știu ce ordine siderală, tainică, numai de Kiti știută sau nici măcar de către ea. Doar că bine ar fi fost să îi fie și lui Felix dată o explicație măcar, un motiv cât de mic, un indiciu, ceva ca să îl facă să rămână în punct, acel pol enigmatic al intențiilor lui Kiti, căci nu este Felix acela, pe care să îl iei și să îl pui să stea că vrei tu. Ca atare iată-i porniți în piesa spontană, un alt fel de Speed, cu șoricelul după perdea, sub pat, în dulap și cu pisica pe urmele lui, fără să se plictisească, fără să cedeze, ba cu aplomb și mai mare, tot mai mare, cu un foșnet continuu, dat de mișcare, de mi-au dat o amețeală ușoară pe care am transformat-o într-o ațipeală dulce, ca cea de pe un vapor pe valuri line. M-au trezit, nu mult după, pașii apăsați pe treptele casei, în coborâre, ai lui Kiti, aflată după toate semnele în urmărirea pe care a pornit-o mai devreme, cum așa de nu s-au plictisit, m-am întrebat și am sărit din pat către ei, acolo unde Felix a început să mi se plângă, m-am ascuns sub plapuma lui Horica și Kiti m-a găsit și m-a aruncat din pat, și mi s-a plâns cu o mimică îndoită, să râdă, să plângă?

O fi un altceva în afară de o simplă, (ne)firească pornire către joc ce o împinge pe Kiti în ineditul ei entuziasm? S-a transformat imboldul ei ghiduș într-o bizarerie maniacală? Vrea de la frățiorul ei mic ceva concret, nespus și neștiut? Cine poate ști și dacă ar ști cineva de ce n-ar spune, pentru că urmărirea a tot ținut intermitent până înspre seară, iar tandrețea cu care l-a tot apucat de braț ca să-l conducă habar n-am încotro pe bietul șoricel s-a mai diluat în fermitatea tot mai utilă din cauza tot mai deselor împotriviri, de înțeles de altfel, ale lui Felix. Ba am intervenit de câteva ori, de nevoie, luându-l protector sub brațul meu pe băiat, așezați amândoi pe canapea și încercând să o descos pe pătimașa Kiti, ce mă privea rugător de deasupra mea, din picioare, să-l las pe Felix, să-l țină ea, știi tu, de râsul îmi stârnea, draga de ea. Apoi s-a mai domolit, obosise până și ea, iar Felix, bosumflat, i-a aruncat cu ciudă, ești cea mai rea surioară de pe lume, dar ea i-a zâmbit fermecator si candid înapoi, iar el a pierdut bosumflarea.

Niciun comentariu: