joi, 21 februarie 2013

Kiti

De vreo două săptămâni Kiti refuză să își ia locul obișnuit de la masa din bucătărie. Vine încă la masă la strigare, însă preferă să se așeze pe jos, în spatele lui Horica, așa, ca un cățeluș. Răspunde totuși la insistentele și repetatele mele îndemnuri să urce pe scaun, însă după câteva minute coboară iarăși pe podea. Nu poți să te plictisești vreodată, dar de ce ai căuta așa ceva?

Urmează evaluarea anuală prin care trecem cu Kiti, într-un fel mă bucur că am coborât-o în februarie, fiindcă în felul ăsta, scăpând, putem începe primăvara liniștiți. Am de fiecare dată un sentiment neplăcut, Kiti nu s-a schimbat într-atât încât să modifice vreo dispoziție, vreun act legal. Anul ăsta în fața comisiei este posibil să se așeze pe jos, în spatele scaunului, ca un cățeluș.

Kiti și-a doborât săptămâna trecută propriul record de stat în piscină, rezistând 45 minute în apă și chiar refuzând să iasă. Păcat însă că săptămâna asta nu o las la bazin. Are o conjunctivită destul de neplăcută, așadar n-are cum să meargă. Sper numai să nu uite până săptămâna viitoare că îi place în apă.

Nu stă întotdeauna pe scaune, dar asta nu o împiedică să fie foarte înțelegătoare și calmă. Până nu o pui pe scaun degeaba. Când o duc dimineața la școală și e veselă, chiuie câteodată, atrăgând privirile trecătorilor. Nu mai simt nici cea mai vagă urmă de neliniște când o face, sunt complet relaxată. Ba cred că, având mereu același traseu, chiar și oamenii pe care îi întâlnim au început să o cunoască. Numai să nu îi aștepte chiotele, pentru că nu le pot garanta că vor veni.

A renunțat aproape complet la gestul de smulgere a părului. Mă întreb de la ce lungime de păr acesta va reveni? Mi-a smuls și mie câteva fire din cap în timp, oricât de empatică aș fi, nu pot să găsesc nimic plăcut în senzația respectivă. Nu pun însă la îndoială că există totuși o desfătare ce decurge din acest gest.

În continuare își pune în practică ritualul de fiecare dimineață, perdeaua de tras, lampa de legănat, papucii mei de ascuns sub pat. În schimb nu își mai împinge capul în capul meu. Poate de-asta mă simt mai puțin amețită în ultima vreme?




3 comentarii:

Alexandra spunea...

Of Mihaela, ma gandesc de multe ori la viata voastra de zi cu zi, comparand-o cu viata noastra de zi cu zi. Stiu cum e sa nu te plictisesti, dar de ce-ai vrea, ai dreptate?! Stii la ce m-am gandit, a fost o idee spontana si nu stiu daca ar functiona, dar daca ati lua toti micul dejun pe podea in bucatarie o vreme, macar in weekend. Apoi poate ati reinvita-o pe Kiti la masa si ar accepta. Cu Tedi au functionat mai mereu subterfugiile in care ii dau dreptate lui, ca apoi sa-l induplec la sentimente mai bune.

MihaelaMaria spunea...

Alexandra, multumesc de idee, aceeasi idee a avut o si una dintre prietenele mele cele mai bune, insa Kiti nu manaca pe jos, ea se ridica regulat la masa ca sa manance. doar sta pe jos :). oricum nu e f suparator. dar ai dreptate cand spui de aceste 'subterfugii', de ex Kiti devine brusc mai atenta la ea insasi daca ii imit anumite comportamente greu de acceptat dpdv social. Multumesc pt grija :)

MihaelaMaria spunea...

Alexandra, multumesc de idee, aceeasi idee a avut o si una dintre prietenele mele cele mai bune, insa Kiti nu manaca pe jos, ea se ridica regulat la masa ca sa manance. doar sta pe jos :). oricum nu e f suparator. dar ai dreptate cand spui de aceste 'subterfugii', de ex Kiti devine brusc mai atenta la ea insasi daca ii imit anumite comportamente greu de acceptat dpdv social. Multumesc pt grija :)