Am nevoie de umbra mea. E asigurarea mea că cineva trimite o rază de lumină spre mine. Fără umbră nu aș reuși să mă țin în picioare mai mult decât câteva secunde, căci m-aș dezechilibra și m-aș prăbuși sub povara incertitudinilor sau autosuficienței mele. Sau poate aș lua-o în sus, haotic în zbor, neapasata de greutatea niciunui reper și m-aș pierde în spațiu, printre extratereștri. Gândul că în timpul unei zile există momente în care îmi pot privi umbra în ochi este confortabil, pentru că trebuie să o văd, este vindecător să o privesc. În plus ea este adesea comică, aproape hâtră, fiindcă pare că abia așteaptă să își râdă de mine, arătându-mă deformată, așa cum nu aș vrea să cred că pot fi percepută. Și totuși, chiar și acea arătare întunecată, urâțită sunt tot eu. De fapt umbra mea poartă rareori aceleași măsuri la haine cu ale mele, ba este mai umflată, ba mai alungită sau mai disproporționată. Umbra mea este prea versatilă, mă amețește arătându-mă mereu alta. Știu de ce o face, ca să mă facă să mă pot bucura de mine, tot timpul cealaltă. Îmi ador umbrele lungi și subțiri ca prăjinele, cu astea mă țin cel mai ușor pe picioare la verticală, dar și oblic, așa, ca un săritor cu schiurile, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt importantă, și chiar sunt, căci am brațele extrem de lungi și pot să devin dirijorul umbrei mele nesfârșite, dacă vreau. De umbrele difuze, șterse, grase sau cocoșate mi-e frică însă, așadar, ca să îmi înving teama, le iau în derâdere, ajung să fiu ironică, apoi, când mă satur de ironie, le ignor, întorcându-le spatele. Ce e interesant la umbrele astea este că ele nu par a îmbătrâni, așa, ca noi, oamenii. Ăsta e un gând reconfortant, ceva din mine să rămână mereu proaspăt, mereu neobosit, mereu perseverent. Și încă fără să doarmă vreodată. Și mai interesant este că ele nu mă judecă și nici nu mă condamnă vreodată, doar insistă să mă oglindească. Ce să mai zic, am o umbră, o minune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu