miercuri, 7 noiembrie 2012

'Mami, iar vrei să mă cerți?'

Mi-este destul de limpede că, încă de când copiii noștri au propriile lor responsabilități, începem să stârnim mici conflicte cu ei. Aș zice că este o stare de fapt firească, întrucât este începutul unui proces de adaptare în familie, o trecere dinspre totala dependență a copilului de părinții lui către independență și conturarea personalității copilului. Când realizăm dramatic că suntem puși în fața unei avalanșe de 'conflicte' părinți-copii? Binenteles, când copiii nu mai sunt chiar copii, ci adolescenți, atunci când, fapt de netăgăduit, nevoile copilului nostru nu mai sunt pe deplin împlinite de către părinți.

Evident, acestea sunt lucruri cunoscute și încă cercetate, dar cum rezolvăm conflictele? Asta este o întrebare capcană, pentru că eu cred cu tărie faptul că acum, din postura de părinți de adolescenți, nouă nu ne mai revine obligația să rezolvăm ceva, ci, poate, să descoperim, având mai multă experiență, niște căi de comunicare, nici ofensive, nici defensive, cu copilul. Adevărat însă că starea de neutralitate a intervenției noastre este dificil de obținut, de aceea eu prefer ca demersul meu să tindă către defensivitate, în nici un caz în partea cealaltă.

Acum câțiva ani mă împrietenisem cu o altă mamă a trei copii, ceva mai mari decât ai noștri, o mamă inteligentă, educată, principială, poate ușor distantă. Îmi amintesc din interacțiunile ei cu fiul cel mare, abia intrat în adolescență, interacțiuni constant conflictuale și îmi amintesc de sentimentele trăite de mine, ca martor inevitabil al micilor lor neînțelegeri, compasiune pentru băiat, cu care empatizam, pentru că mi se părea că este nedreptățit de către mama lui, dar și pentru prietena mea, pentru că se găsea deodată în chip de asupritor involuntar.

Scriu numai despre ce simțim, cum trăim tensiunile inerente, ce mijloace de alinare avem. Partea minunată din toată treaba asta cu a fi părinte este că deținem în noi unul dintre cele mai puternice instrumente (nu vreau să le spun arme) simbolice pentru armonizarea atmosferei dintre noi și copiii noștri și anume iubirea pentru ei. Această iubire se transformă pe măsură ce trece timpul, se rotunjește, se împlinește și faptul că nu ne mai repezim să îi îmbrățișăm apăsat pe adolescenții noștri (cei care se abțin, căci mai suntem și alți 'nebuni') este doar pentru a respecta una dintre convențiile sociale ale acestei lumi, dar fundamental iubirea de părinte nu secătuiește. Copiii trebuie să își manifeste tot mai profund față de părinții lor angoasele de a se descoperi și o fac cu mult suflet pe sub masca intransigenței, a  stridenței din atitudine și comportament, ceea ce ne poate păcăli și indispune. Iar acel suflet și acea trăire intensă pot ajunge să fie inconștient neglijate de către părinți, ceea ce chiar se întâmplă adesea, putând produce o mică traumă. Așa că ar fi bine să nu uităm, oricât de 'suparati' pe ei am fi, să scoatem din buzunar câte o mângâiere pentru frunțile abia încrețite de griji ale copiilor noștri, căci sunt binevenite, ba chiar tânjite.

Părinții. Acei catalizatori eterni și constanți ai reacției de armonizare cu lumea a copiilor. Acei deținători absoluți ai secretului iubirii veșnice.

2 comentarii:

Degetica spunea...

Te iubesc

MihaelaMaria spunea...

cand o degetica mica, dar mare, de fapt, iti spune asta, stii ca n-ai vorbit in zadar:))) multumesc, asemenea:)