Totul e okey

Atât de multă liniște mi-a arătat cu toată ființa ei întreaga dupăamiază ce a trecut!

De dimineață, însă, dintr-o seninătate aparentă, la fel ca în largul mării, s-a iscat o furtună imposibil de înfruntat. Adevărul este că, cu cât intervii mai adânc, cu atât te afunzi mai tare în neputință. Ești în fața naturii dezlănțuite. Ești dator cu supunere, părinții nu dețin toate secretele lumii copiilor lor. Iar în cazul nostru, cu atât mai mult. Dar e dureroasă această neputință, e răscolitoare și e piatra mea de încercare. Altă piatră de încercare. Am mai simțit durerea asta de cel puțin trei ori în viață. Are intensitate asemănătoare, deși se percepe la alt nivel, este vie, este necesară și este test de credință. Și tot la fel, vine cu o imensă compensație, uitarea. E o durere de care îți amintești, însă pe care nu o poți rememora la nivelul simțurilor, oglinda impresiei ei puternice dispare.

Ajunge surâsul copilului (re)născut pentru renașterea ta.

Okey,
suntem iară singurei,
cu mine doar ei trei
și niște porumbei,
de vrei,
iar de nu vrei,
iară okey.
Fiindcă e pace-ntre cercei,
Între cerceii mei și-ai ei.
Ne cântă niște porumbei,
de vrei
sau de nu vrei,
căci noi suntem din nou okey.