Când îţi ia tornada capul

 Tare ca un zmeu şi grijulie ca o zână bună am fost până la urmă astăzi când, întâmplător sau nu, s-a, ca un făcut, făcut ca trupa noastră de copii să înceapă/termine şcoli sau grădiniţe, după caz, un picuţ peste miezul zilei şi exact acelaşi picuţ pentru toţi trei, în trei locuri la fel de diferite precum diferiţi sunt şi ei. I-am dus, i-am luat şi i-am făcut în ciudă provocării de azi cu măiestrie şi fără întârziere. Şi cu Felix în maşină, că la el am plănuit prima oprire, întotdeauna e indicat să aranjez astfel programul încât povestitorul nostru înfocat să mă vadă înainte de doişpe jumate pentru evitarea lacrimilor inutile. Cu un pupic şi cu 'pot să-ţi spun o poveste' ne întâmpinăm aproape mereu, apoi cu noutăţi de la grădiniţă şi cu povestea de care zicea înainte ne umplem timpul în maşină până acasă. Poveştile sunt lungi şi aventuroase iar unele detalii descriptive sau explicative sunt amuzante. De exemplu, acela în care Felix îmi arată cum mama lui Spotu-dinozaur încearcă să nască un bebeluş dintr-un ou şi găseşte această experienţă neplăcută, motiv pentru care preferă să nască puiul 'direct'. Sau acel amănunt care zice că tornada se învârte cu curent din baterii şi că se poate intra în tornadă pe o parte şi ieşi pe cealaltă parte. Pe-asta, ultima, am experimentat-o chiar eu, de dimineaţă, când am intrat într-o tornadă invizibilă, dar ce tornadă, ce mi-a dat o cruntă şi intensă durere de cap de care am scăpat relativ repede după ce am bâjbâit cu ochii miciţi de disconfort până am dat de uşa pe care după ce am deschis-o şi am trecut prin ea, am realizat că era chiar uşa de ieşire a tornadei. Deci se poate! Pot să pariez că şi Kiti mai nimereşte ocazional în câte o tornadă, de fapt a făcut-o chiar ieri noapte când la patru treizecisicinci tornada a luat-o şi atât de nemilos a centrifugat-o încât mi-a fost imposibil să pătrund înăuntrul ei să o salvez, tot ce am reuşit să fac a fost să privesc neputincioasă din afara ei. Dar chiar şi tornadele au părţile lor bune iar ce se poate considera bun în plin proces distructiv este că durează foarte puţin şi lasă în urmă o stare de calm şi relaxare. Dar şi ce frustrare pentru motivele care o declanşează creează! Dar până la urmă viaţa-i viaţă, chiar şi cu mătreaţă, ca să-l parafrazez pe Horica, poetul din copilăria mică, deci viaţa e frumoasă, aşa că ce ne-ar determina să stăm în loc de tornadele ce ne mai cuprind pe toţi câteodată?