Hoinareli

Nu era nici o oglindă pe-acolo. Ochii minţii mele nu se consideră, ei mă văd dacă nu tânără şi frumoasă, măcar tânără, hai, şi drăguţă. Dar aveam meci de tenis cu o fetiţă mică, mai mică decât Horica, care va să zică, eram şi eu mică, poate nu atât de mică, însă totuşi mică. Şi ne aflam într-o cameră de zi întunecată, cu covoare urâte de plastic, deci dublu-urâte. Şi eu ţopăiam pe două picioare, cu racheta de tenis în mână, alesesem să joc cu rachetă, aş mai fi putut alege un beţişor, aşa cum alesese adversara mea, fetiţa mică-mică. Şi eram foarte nerăbdătoare să sune soneria de start. Şi eram atât de nerăbdătoare să aud soneria de start încât nici nu am auzit-o deşi ea suna, de două minute tot suna. Şi pentru că suna neîncetat, m-am trezit din somn până la urmă, cu un uşor regret că n-am mai jucat meciul cu fetiţa chiar dacă el era plănuit doar în vis. Însă în afară de regrete visul mi-a mai dat o stare de spirit copilărească, deci optimistă cu care să merg în ziua asta. Apoi am zâmbit cu ochii grei de somn adânc de dimineaţă, de la optimismul de mai sus mi s-a tras, altfel aş fi bodogănit ursuz, şi am aprins lumini după lumini ca să trezesc echipa (echipă se numeşte astăzi nu inerţial sau clişeistic ci în spiritul visului meu, spirit ce mă va domina toată ziua). Coechipierii n-au părut la fel de zâmbitori ca mine însă mi-au dat credit, ştie ea ce ştie, şi rând pe rând au deschis ochii mari concomitent cu deplasarea spre bucătărie. Acolo unde i-am îndulcit pe copii cu nişte lapte şi miere sau lapte şi gem de caise astfel că au început şi ei să vadă viaţa în roz aşa cum este dealtfel de aşteptat să o facă la vârsta lor. Taticasul lor s-a îndulcit singur cu nişte alimente sau poate prin autosugestie şi a rămas aşa pentru o scurtă perioadă, atâta cât mi-a luat mie până să-mi amintesc de probleme triviale ale zilei dar şi-a revenit relativ repede la starea de graţie datorită unor fapte de interes personal cu impact favorabil. Puncte, puncte. Pe drumul spre şcoli copilaşul încearcă trucuri imposibile de genul rugăminţi fierbinţi să las copiii în ordine descrescătoare a vârstelor pe la şcoli astfel ca el să fie ultimul care părăseşte aripa confortabilă a mamei. Din păcate asta nu se poate întâmpla, mereu Kiti e prima, apoi el, apoi Horica. De aceea, după ce o lăsăm pe Kiti la şcoală, mă roagă ca, dacă tot e rândul lui să coboare din maşină, măcar să oprim la Starbucks să îmi iau o cafea că ştie el că n-am băut azi nici o cafea. Asta nu pot să i-o refuz. La grădiniţă e frumos şi bine că doar azi e marţi, o zi fără sfaiănsfan , o zi ce se termină la doişpe jumate, yeiiii! Problema e însă că de după anul nou Felix crede că doişpe jumate e la ora doişpe şi douăzeci. Cam atunci simte Felix că e ora la care trebuie să apară zâna lui cea bună, fără coşite aurii sau rochie lungă, strălucitoare dar cu o baghetă magică fantastică sub chipul unui zâmbet. Şi dacă orele ceasului nu-i dau băiatului decât maxim un reper virtual în spatele căruia să-şi descarce toate temerile, fixurile şi de care să îşi sprijine nevoia de certitudine şi reconfirmare a iubirii materne, atunci e de înţeles cum cursa circulară interminabilă a bietului arătător îl lasă indiferent şi, deşi arătătorul încă n-a trecut a treisprezecea oară pe ziua în curs de cifra şase, lui Felix încep să-i curgă şiroaie lacrimile pe obraz, se scurg apoi de pe bărbie pe picioare, picioare care încep să se scuture nervos de podea. Degeaba să-i explic că arătător, că şase, că patru e înainte, că uite am venit chiar mai repede, la arătător pe cinci, că degeaba, Felix susţine că trebuia să vin la doişpe jumate şi n-am venit. Şi încă mă mir cât de exact se percep intervalele de timp la vârsta lui întrucât cred că venirile mele repetate tot mai devreme de doişpe jumate din ultimul timp l-au adus aici.