Despre calităţile umane ale fiinţei, creaţie si dihotomie

 M-a întrebat 'eşti om?' şi, deşi iată una dintre certitudinile vieţii mele, am cedat impulsurilor analitice care mă fac să mă îndoiesc de tot şi de toate şi mi-am pus mai mult decât un papagal întrebarea:'sunt om?'. Nu mi-au trebuit mai mult de câteva secunde să ajung la o concluzie, din fericire aceeaşi la care speram să ajung, am zâmbit cu superioritate şi i-am răspuns cu complezenţă dar încă intrigată, 'da, sunt om, dacă nu mă crezi, uite ce ştiu eu să scriu!'. Căci această calitate de a scrie este una suficientă, deşi nenecesară, pentru a mă defini ca om. Se pare că scriitura mea nu l-a convins că sunt om întrucât s-a îndoit de mine şi mi-a mai pus o întrebare. De data asta m-am ambiţionat să îi dovedesc că da, sunt om, aşa că mi-am concentrat efortul de a desluşi literele tremurate şi înghesuite cu şiretenie pe ecranul din faţa mea şi le-am redat într-o ordine fără cusur şi cu o siguranţă arogantă, aşteptând răspunsul inevitabil din partea lui. S-a ruşinat de îndoiala pe care mi-a arătat-o pentru că n-a recunoscut explicit, 'da, eşti om', dar mi-a oferit acces direct şi nemijlocit la bunătăţile lui, ale lui Twitter.

 Şi Felix m-a întrebat, în adevăr mi-a cerut doar să-l aprob, că nu-i aşa că părinţii de pe Pământ sunt mici? Nu ştiu exact ce-a vrut să spună cu asta dar bănuiesc că s-a referit doar la statura noastră, a părinţilor pământeni care, într-adevăr, este una de dimensiuni modeste în raport cu entităţi gigant precum Soarele, Luna sau planetele. Pentru că despre (şi cu) ele a fost povestea din bucătărie de dinainte de masă deşi te aştepţi ca poveştile din bucătării să fie despre morcovi, cartofi, cărniţă, brânză şi lapte. 'Eu am creat Soarele, Luna şi planetele' a zis grav Felix şi am căscat ochii mari spre el fără să schiţez vreo altfel de mimică decât surprindere şi curiozitate. 'Şi tot spaţiul ezixtent', a continuat el deschizând prin mimetism ochii la maximum de păream doi extratereştri cu ochii bulbucati picaţi pe Lună din spaţiul creat de Felix. 'Inainte era doar praf, ca acolo unde trăiesc cămilele. L-am luat pe Scooby doo, ştii, mami, care este numele de familie a lui Scooby doo? Scooby snack, că-i place mâncarea. Şi am luat şi pe pisicile aristocrate în Hummerul lui Starchy şi Hutch care nu era negru închis, era negru mijlocal. Şi am stat o mie de zile în spaţiu ca să luptăm cu extratereştrii răi care ne-au atacat cu bombe. Atunci am scos fierăstraiele, şi Scooby doo şi-a scos fierăstrăul, şi pisicile aristocrate şi-au scos fierăstraiele şi le-am tăiat nava extratereştrilor în patru bucăţi mici. Ne-am întâlnit şi cu extratereştrii buni care au dat cu bombele fix în nasul extratereştrilor răi care au căzut cu nasurile în cafea. Pe urmă ne-am bucurat şi pisicile aristocrate au început să cânte everybody wants to be a cat.' ...Pe urmă am mâncat supa din bucătărie, supa bună, că supa rea a primit un pumn în nas de la mine şi apoi ne-am alergat prin casă cu şi pentru nişte biscuiţi, şi ăştia buni, biscuiţi răi nu există sau încă nu mi-a povestit Felix nimic despre ei. Şi, să ştiţi că există chiar şi o Kiti rea, pe lângă Kiti bună, Kiti rea este însă mult mai mică decât Kiti bună. Şi astăzi Kiti rea , aşa mică şi neînsemnată, a supărat tare nişte domnişoare şi doamne bune (ele sunt întotdeauna bune, cel puţin în raport cu Kiti fiind terapeutele ei), protestând împotrivă activităţilor practice migăloase pe care n-a avut încotro şi a trebuit să le îndeplinească toată dimineaţa. Ea nu a plâns, nu s-a supărat dar a râs uşor isterizată şi, mai ales, a pigulit scamă cu scamisoara cu firicel şi cu aţişoară în continuu, cu o mare de atenţie numai pentru asta şi cu compulsiune, încât a scos din sărite până şi pe cea mai calmă şi mai răbdătoare dintre fiinţe. Apoi în drumul ei spre şi de la logoped s-a oprit de nenumărate ori să îşi aranjeze ceva nevăzut la ciorapul din cizma dreaptă. Bad, bad girl! Hi, hi. Că tot cu hi, hi m-a bucurat Kiti când ne-am întâlnit în piaţa Romană şi, deşi mă aşteptam să găsesc o Kiti mică-mică, aflasem la telefon de Kiti cea rea care, nu uitaţi, e tare mică, am întâmpinat-o de fapt pe Kiti cea bună şi mare. 

Mai ştiu o abilitate suficientă dar nu neapărat necesară a omului, aceea de a se uita în direcţia indicată de degetul întins şi am realizat asta când, stupid din partea mea, i-am aruncat lui Xoco fără ca aceasta să vadă o bucată de pâine şi apoi am aşteptat să se ia după degetul meu care îi arăta locul unde a căzut.pâinea. La care m-am gândit după ce l-am auzit pe HR Patapievici amintind o cugetare indiană care zice că omul deştept se uită în direcţia pe care o indică degetul întins iar omul prost se uită la deget. As zice ca indienii s-au pripit de data asta intrucat cunosc oameni care nu sunt proşti deloc şi cu toate astea se pot uita direct şi în plin la degetul întins ignorand ceea ce de fapt vrea să arate acel deget. De aceea aş corecta această zicere pe care aş transforma-o în: cine se uită în direcţia indicată de degetul întins este un om educat iar cine se uită la deget poate fi câine. Cu umilinţă, părerea mea!