Soricei, pisicuţe si căţei sau odă lui Xoco

Câte zile de când brăduţul a intrat în casa noastră au trecut fără ca vreun şoricel sau pisicuţă să îi dea târcoale dar iată că tot n-au fost destule ca să acopere întreaga existenţă a pomului în sufrageria noastră, asta pentru că de ieri Kiti e de neoprit, îl dezbracă tot mereu de podoabe colorate pe unele dintre ele chiar spargandu-le. Avem şi câini în sufragerie ca să alerge pisicuţele şi şoriceii din jurul bradului dar cei din urmă sunt mai agili, abilităţile lor de furişare fiind mult mai bine adaptate şi perfecţionate. Dar avem câine şi în jurul casei, ce mai, Xoco a devenit pe nesimţite câinele nostru dinafara gardului. E atât de recunoscătoare (e fetiţă) pentru bucăţile de pâine sau mâncărurile adevărate pe care le primeşte încât îşi arată devotamentul într-un mod tare simpatic: ori aleargă ca disperata în urma maşinilor noastre de fiecare dată când plecăm departandu-se periculos de casă (pericolele sunt reprezentate de haitele fioroase de câini ale altor vecinătăţi, deh, ăştia suntem noi, oameni şi câini) ori ne întâmpină lătrând antrenant şi linguşitor sau chiar sărind eroic întru prinderea vreunui fazan aflat întâmplător în zonă şi plonjând spectaculos sub o ploaie de pene maronii. Nu mai avem frică de Xoco, dacă am avut vreodată unii dintre noi, totuşi Horica încă se teme să îi ofere cina cu câinele de faţă, preferă să se strecoare discret afară din curte, să-i lase mâncarea şi să îl strige. Măcar a depăşit faza Păcală în care arunca ciorba sau ce-o fi fost direct din curte, prin gard, ciorbă care inevitabil şi previzibil împroşca greţos fereastra sau parbrizul maşinii mele parcată, cum altfel, cât mai aproape de poartă ca nu cumva să fim sfâşiaţi de haita nemiloasă de câini a propriei vecinătăţi. Între timp am spălat maşina şi am crescut copilul. Şi deasemenea am alungat haita fiind îndurători doar cu numita Xocoatl, alintată Xoco.