Pe planeta cea buna de-o luna/stam frumos cu capu-n jos/

A curs bine prima zi de şcoală/grădiniţă chiar cu ger cu tot, cu tot cu nişte lacrimi de la Felix, aşa ca de-nceput, cu-nceput de zi direct din noapte pentru mine, că la mine vine Kiti orbecăind de fiecare dată când ceva din aer sau cineva din vis o trezeşte în cel mai dulce miez de somn de noapte şi cât de tiptil ar merge, ceea ce nu se întâmplă oricum, sau cât de urgent s-ar strecura în patul meu, eu o simt, o aud, o văd că de când mă caut în urmă mă ştiu cu somnul sensibil, iepuresc. Astfel că nu îmi sună clopoţelul ipohondric să mă alerteze fiindcă sunt deja obosită căci cinci ore de somn pe zi şi noapte sunt destul de puţine chiar şi pentru o tipă intens antrenată la somn puţin ca mine, mine, mine.

Îmi place că, la cât de voluntar, încăpăţânat şi categoric este Felix atunci când simte cea mai mică ezitare dinspre cel/cei care deţin cheia spre satisfacerea voinţei sale de la un moment dat, totuşi ştie cu înţelegere şi ascultare să respecte regulile de disciplină de familie stabilite chiar fără acordul său direct. Ca de exemplu în ceea ce priveşte desenele animate, desene cu care s-a prea-încărcat dar sigur nu s-a prea-săturat în astea două săptămâni de vacanţă, desene pe care le obţinea uşor sau mai greu, cu urlete dacă a fost nevoie, dar tot mereu, iată că astăzi nici măcar nu mi-a amintit de ele pentru că regula noastră spune că desene vedem în weekenduri şi vacanţe, atât. Astăzi Felix e câine. Eu sunt tot mămică dar sunt una mai specială, sunt mămica tuturor tarantulelor. Hodoronc-tronc. Planeta Mercur este cea mai bună planetă ezixtenta. A primit cel mai mult din bunătatea Soarelui. Doar trei planete trebuie să traversezi cu avionul până la Mercur. Uau!

Ce-ar fi dacă Kiti ne-ar vedea cu capul în jos pe toţi şi toate cele? Aşa aş putea să îmi explic de ce pare cu capu-n jos uneori, de exemplu când râde fiindcă cineva plânge sau când stă trează noaptea şi ar dormi ziua sau când râde noaptea şi plânge ziua sau când încearcă să ne privească cu caputul ei înclinat la maximum într-o parte sau când bagă nasul adânc într-un colţ şi ridică la un nivel superior funduleţul sau când cântă în linişte şi tace în gălăgie? Nu, nu, totul ar fi mult prea simplu atunci. Am învăţa-o simplu să meargă în mâini sau măcar acasă aş aranja mobilele şi lucrurile invers. Şi binenteles că noi toţi am învăţa să mergem în mâini. Hmmm...Cam complicat, ce facem cu Broschi, broscuţa ţestoasă a lui Horica?

Mă întreb cum, de unde şi cine mi-a adus azi-noapte în vis locul 6-7 la concursul de poezie din oraşul Cluj Napoca?