Casa

Casa este aproape goală. Mai sunt doar câteva corpuri de bucătărie agățate în perete, chiuveta de bucătărie și cuptorul electric. Și o masă mică, albă, veche, obosită, din lemn. Pereții sunt albi, iar podeaua este din piatră cărămizie. Prin ușile din sticlă se vede curtea casei care se pierde în pădurea din spatele gardului. Îi mai aruncăm încă o privire înainte de a-i spune la revedere. Pentru că trebuie să plecăm de aici. Pentru-întotdeauna.
 
Au trecut doi ani de atunci. Întâmplarea ne duce aproape de locurile lăsate în urmă atât de dragi nouă. O ajustăm puțin și pretindem că tot întâmplător am "aterizat" chiar în orașul unde copiii noștri și-au trăit cea mai mare parte din viața de până acum. Și, deși prietenii noștri ne așteaptă nerăbdători, nu putem să nu spargem spațiul dintre două minute ca să ne strecurăm "fraudulos" în el pentru a revedea casa, cadrul multor amintiri frumoase.
 
Parcăm în fața casei și vrem să coborâm, să îi dăm un ocol și apoi să sunăm și la sonerie. Din păcate Kiti devine brusc anxioasă și începe să se agite. Și să se zbată, să dea din picioare și din mâini. Apoi începe să plângă. Simt un junghi în stomac de fiecare dată când o văd că plânge. Deși expresia furiei ei este mult mai dramatică și poate impresiona pe oricine, când plânge și îi văd lacrimile pe obraz, mi se rupe sufletul în două și asta doare cumplit. Imi urăsc neputința de a o înțelege. Pentru că știu că o doare, dar nu știu ce.
 
Coborâm totuși din mașină cu inimile strânse, nu vrem să perturbăm liniștea nimănui. Sunăm la soneria casei care a fost doar a noastră odată, deși nu ne aparținea și suntem invitați călduros de proprietarii ei înăuntru. Casa este neschimbată, este chiar la fel de goală precum am lăsat-o. Incredibil. Ce sentiment ciudat!
 
Nu apucăm să ne scuzăm pentru comportamentul lui Kiti, pentru că, surpriză, Kiti se relaxează instantaneu. Mersul ei se fluidizează, mișcările mâinilor nu mai sunt sacadate, urletele devin vocalize de plăcere. Oare ce s-a întâmplat? Să recunoască ea această bucățică de pământ? Aș miza pe asta. Începe să se plimbe prin toate colțurile, iese în curte și face ceea ce a făcut mereu în acest loc. Ba chiar, însoțind-o la toaleta de la etajul casei, observ că știe ce ușă trebuie să deschidem. Au trecut doi ani, însă acțiunile lui Kiti sunt neașteptat de firești.
 
Are Kiti memorie afectivă? Are amintiri? Poate găsi ea în mintea ei resurse pentru a rezolva probleme complexe care să-i permită vreodată să devină o ființă independentă și fericită în lumea asta? De fiecare dată când îmi zâmbește cred că DA!
 
Din nou lăsăm casa în urmă. Dar de data asta o facem mai ușor. Pentru că acum știm că aparținem și noi un pic acestei bucăți de lume. Pentru-întotdeauna.