vineri, 23 octombrie 2015

Ceruri senine

Calc apăsat și iute, ăsta este mersul meu, uit că sunt în perioada de recuperare fizică, deschid paranteza să spun că am trecut de cea emoțională și am trecut cu bine, închid, apoi obosesc deodată pe de-a-ntregul și mă așez pe un fotoliu, în fața cafenelei. Disonanța energiilor mele intime mă tulbură, dar este de bun augur, nevoia de armonie îmi calmează exuberanța, care, de altfel, vine și ea compensatoriu. Peste tejghea, un băiat cu ochii verzi își sprijină plictisit spinarea de perete, dar privirea-i nu pare să aibă nevoie de vreun sprijin, cade nesocotit în gol. Este liniștea bine venită a dimineții. Imi trag blând și atent sufletul, stând neclintită în fotoliu, mă amuză, ce să zic, putința trupului de a-și strânge energie din statism. Mă dinamizez local, ridic un braț și clipesc sugestiv către barmanul visător. Nu mă vede, apoi observă mișcare. Il chem gestual și îi zâmbesc încurajator. Cine, eu?, pare nedumerit, dar se dumireste imediat și asta îl pune în încurcătură. Măsoară împrejurarea care-i cere neobișnuit să judece singur, măsoară prost, fiindcă îmi spune cu mâinile, nu, nu vin. Ok, îi zâmbesc și îmi reiau atitudinea statuară. Mai încolo, tonusurile mele devin consonante, mă ridic să îi cer băiatului o prăjitură. Mă servește, ignorând faptul că mai devreme am purtat un dialog, dar eu sunt prietenoasă de fel și îl întreb de ce a refuzat să îmi vorbească mai devreme, ca să aflu că îi este interzisă ieșirea din spațiul de după tejghea. Dar sunt operată, aveam nevoie de ajutor, îi zâmbesc și îmi dezvelesc gâtul de șal, ca să-mi vadă pansamentul alb, curat, dar gestul meu îl întristează brusc și-mi pare rău. îi mângâi întristarea cu vorbe vesele, îmi iau prăjitura, iar băiatul rămâne să socotească fără emoție în ce măsură interdicțiile ne pot suprima omenia.


marți, 20 octombrie 2015

Clepsidra-spirală

Pic pic pic, cad ca merele picăturile transparente în capul tubului capilar ce șerpuiește către dosul resemnat al palmei mele, sunt frumoase așa mișcătoare și limpezi și nu le pot fotografia, primele trei inundă eroic coridorul întunecat, de vibrează caloric pereții până la suprafață, aș putea să rămân atentă la primele trei, vitezele, (și poate că rămân subconștient), dar tot următoarele ce cad ca merele îmi atrag privirea deasupra mea, mă hipnotizează și adorm ușor în vis de alunecare lină pe o spirală amețitoare, prelungă sau poate mai scurtă, un fel de clepsidră-spirală cu firicele de nisip transparent care mă face să zâmbesc în somn sau așa mi se pare exact în clipa în care mă trezește prelingerea ultimului firicel de nisip transparent și ușor din clepsidra-spirală care dispare în congruență uimitoare odată cu însăși clepsidra-spirală care-a ținut alunecarea, cu visul și cu ultima picătură din perfuzia antialgică.


joi, 8 octombrie 2015

Dependențe și independențe, genitivale desigur

Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani  dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-ar nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.



marți, 6 octombrie 2015

Oul sau găina 007?

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un "Felix" cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, "pe mine mă iubesc toate animalele", crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.

vineri, 2 octombrie 2015

Alegeri chibzuite

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, "înainte de orice să râd", deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.
 
Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

luni, 28 septembrie 2015

Rime post-duminicale

Visele nopții ploioase au ritm. De parcă învălmășeala de gânduri spontane și controlate ar cere un dirijor exterior să le ordoneze în istorii realiste sau suprarealiste. Poate că-l cere, poate că rânduiala-mi proprie, uneori prea stăruitoare, îmi ține loc de dirijor. Funcționez, mai ales când mi se imprimă ritm. Si visez mult, mai ales când plouă.
 
Kiti se simte, mulțumesc, bine. Cum te simți, atunci când simți totul? Mă simt dezbrăcată de epidermă, o floare nudă și pleșuvă. Mă simt bi-ne: ne-ascunsă, ne-lalocul meu. Atunci n-ar trebui să mulțumesc? Ba da, întotdeauna mulțumirile fac bine, precum cutremurele mici și dese fac Pământului. Ce înseamnă duminica pentru tine? Ce înseamnă și pentru tine, deși tu nu suferi de mâncărimi ale pielii, o suspensie a sensului pragmatic. Ceva de genul, tu nu te grăbești să speli vasele (deși tu o cam faci), eu mă grăbesc să nu mă mai țină nimeni în loc (deși tu o cam faci).