Excursie-incursie

Îi urez noapte bună lui Felix prin telefon în ambele seri în care se află în excursie, el primește laconic întâlnirile noastre pe unde, îi simt tulburarea din voce, dar și confortul pe care grija bună în care se lasă i-l dă. Nu plânge. Apoi sosește a treia zi, seara târziu, la școală, unde îl așteaptă Cătă, mă sună plângând și suspinând, potop de lacrimi îi inundă vorbele. Își varsă fiecare picătură de dor nezis, ascuns timid în bagajel printre animalele de pluș cu care s-a însoțit. Îl aștept doritoare pe prispă, cât îi urmăresc silueta estompată de lumina difuză a lunii, coborând din mașină, mă întreb dac-a mai crescut. Nu mai plânge, vorbește tare sau așa îmi pare glasul său în noapte, când intră pe ușă, ne descărcăm tumulturile într-o îmbrățișare prelungă în trei, Horica nu doarme. Nu îi percep creșterea, desigur creșterea, căci i-a plouat sănătos în excursie, rămâne bineînțeles puiul mamii, pui mic și încercat de dor.