Continuăm să nu ne vorbim frumos

Kiti nu vorbește cu mine astăzi, ea nu-mi spune că vrea mai multă atenție. Nici eu nu-i vorbesc prea mult, cuvintele care-mi scapă nu sunt de supărare, ci din comoditate. Fata nu mă strigă insistent din camera de zi, ea își umple un pumn cu floricelele mele parfumate din bolul de sticlă. Le ridică cu gestul unui cuceritor, la ce-ar mai fi bune cuvintele, când nestrigarea ei mă aduce val-vârtej în încăpere? Nu-i zic vorbe de mustrare din vârful degetului meu arătător ce-i indică bolul de sticlă. Transparentă. Floricelele împrăștie un discret iz de prospețime în cădere. Nu se aude 'mulțumesc' peste zâmbetul de satisfacție, nici eu nu-i mulțumesc propriu-zis, adică așa, 'mulțumesc', dar nu dialogăm totuși pe înțeles. Ies din cameră, Kiti rămâne acolo. Pe mutește, amuțește, nimic nu spune că îi trebuie compania mea. Vine după mine să nu-și grăiască invitația de a mă însoți cu ea. Tot uit ce presupune o acompaniere armonioasă, mă trezesc că nu-mi tace gura, îi cânt un cântec, însă ea nu-mi spune că îi place, fiindcă mă strânge cu putere de ambele mâini. Ah. 'Vino lângă mine', aproape că nu mă imploră din vârful buzelor ei tremurătoare. Mă duc, păstrez nevibratia fonică. Mă ține aproape cum o țineam eu când era mică și nu-mi zice sutele de cuvinte care superfluu îmi stau mie în gât. Aș tăcea, jur că aș tăcea, dacă nu mi-ar fi atât de imposibilă tăcerea; nici măcar inflamația ce-mi cuprinde laringele în zilele astea nu mă poate opri din vorbit. La fel, Kiti nu-și poate reține nevorbirea. Nu-și exprimă verbal nimic din tot ceea ce vrea să nu-mi comunice. Nu-mi comunică multă dorință, cum nu mi-a comunicat mai devreme senzațiile dureroase necunoscute, când rupea șervețel după șervețel, ca un pick-up stricat, și-și ștergea straniu ochiul stâng, apoi ochiul drept, apoi nasul și de la capăt. Poate atunci ar fi trebuit mai cu seamă să tac mărinimos, durerile nevorbite se alină cel mai bine cu mângâieri congruente. Neîndemânatico! Continuăm să nu ne vorbim frumos, ba chiar nu ne cântăm cu drag, nu știu ce sclipește mai tare, soarele  reflectat în icoana Maicii Domnului de deasupra capetelor noastre sau încântarea din privirea ei. Se ridică, uneori declarațiile prin viu negrai sunt prea stăruitoare. Mă lasă singură în bibliotecă, dar revine imediat cu Maggie într-o mână. Mă conduce din nou cu cealaltă mână și nu îmi spune să stau jos. O trântește pe Maggie pe canapea, lângă mine, apoi se așază cu fundul pe pieptul păpușii cântătoare. Maggie începe să-și cânte cântecelele cu voce suavă, ușor înfundată de sub greutatea fetei, iar Kiti nu mă încunoștințează despre dreptul ei dobândit la micile fericiri ale vieții.