-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.
-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu