Un vânt nervos-timid pe terasă

Adie un vânt nervos-timid pe terasă, eu îi recunosc caracterul capricios afundată în gânduri și șezlong, am parte de o amânare scumpă a temporalității, este numai mișcarea constantă de peste vremuri, ciripeala, susurul, murmurul, foșnăiala, suflul și răsuflul, gândul care își face de cap prin cap nu depinde niciodată de timp, el depinde doar de spirit, acolo este libertate absolută. Nu mă văd depășind spații și bariere, dar mă aflu peste ele, la un cappuccino cu Kiti, ea poartă părul scurt și ciufulit și, înainte să-i observ tunsoarea, înțeleg că vioiciunea strălucitoare din privirea sa, dezlegată de vrăjile caraghioase și întristătoare ale omului temporal, nu se poate armoniza decât cu o coafură îndrăzneață și exuberantă, apoi o admir nemijlocit, mamă, îmi spune, ești ca vântul nervos-timid al zilelor de iunie de pe terasa noastră, mă atragi și mă sperii deopotrivă, mă încarci și mă epuizezi la un loc, te iubesc și te urăsc fără deosebire. Îmi spune că-mi citește însemnările și mă mustră pentru potrivirile de care n-am fost în stare, dar o face într-un fel grațios, de care n-am de ce să mă-ndoiesc vreodată, e iertătoare, dar și aspră când îmi amintește de răutatea gesturilor mele, aici găsesc interesant faptul că nu pot să plâng (îmi intru gând în gând), de ce oare, desigur, mă întreb și tot eu îmi răspund, poate mă aflu într-un spațiu al armoniei fără catharsis, un fel de eden secetos închipuit, sau poate nu, am destulă îngrijorare și admirație pentru mine însămi, încât să cred în prietenia fiicei mele și să o accept ca unică posibilitate peste timp și spații, dar parcă nu e doar asta, ci totodată adevărul trăirilor mele, un veritabil și tulburător câmp înflorit, bătut mai aprig sau mai blând de vânt de iunie însorit.