Recunoașteri

Săptămâna începe devreme, odată cu țârâitul prodigios al unor cosași. Este întâia oară când îi aud acasă,  îi recunosc după ce mă dezmeticesc, la cinci antemeridian, fiindcă i-am văzut și auzit mai de mult, foșnind uluitor, ritmic, cu picioarele lor lungi și îndoite, pe trunchiul unui copac bătrân al unei plaje grecești, sub a cărui coamă ne dezmierdam simțurile cu acea mereu rătăcitoare, dar sfântă simplitate. Mai întâi sunt tentată să cercetez spațiul de sub pat, fiindcă pare ticăitul amplificat al unui ceas. Are un oarecare sens să caut acolo. Apoi, când mă ridic în capul oaselor, încep să simt mai pătrunzător și îmi amintesc de insecte.
 
Pe terasă adie un vânticel temător ca un iepuraș. Este numai bun ca să trezească gânduri adormite, dar nu este îndeajuns de răspicat încât să le lege suplu între ele. Greierii cântă neîntrerupt dinainte de lăsarea serii. Sunt nevăzuți și deloc supărători, în ciuda monotoniei cântului lor. Peștii fac salturi spectaculoase pe deasupra lacului, le-o fi prea cald? Eu îmi număr impresiile de peste zi. Asta pot să fac. Pregnante, în afară de osteneala unei zile de umblătură în plină bătaie fierbinte a soarelui, sunt încântarea și bucuria revederii unei doamne dăruite cu un har ales, harul educatorului. Felix se află între dumneaei și mama lui, pentru evaluare, emoția îi este vădită, dar este una caldă, neapasatoare. Băiatul are mâini frumoase, cu degete lungi, însă cam neantrenate, și se orientează bine pe partitură, deși îi sunt vagi noțiunile teoretice de bază. Claviatura ține câte un cățel sub fiecare clapă, astfel le mângâie, le bate, le apasă și leagă mai atent între ele. Apoi se plictisește, dar i se permite aceasta. O conducem în oraș pe doamna profesoară, când toți copiii adorm în mașină. Imaginea copiilor dormind în soarele încă blând al dimineții este înduioșătoare.