Ieri. Kiti își distruge la școală ultima pereche întreagă de ciorapi. Fără nicio îndoială, a venit vara.
Felix nu găsește niciun tricou alb în dulap, de aceea este nevoit să poarte cămașă. Lui nu-i plac cămășile, iar cele cu mânecă scurtă i se par de-a dreptul monstruoase. Dar... a venit vara!
Nu înțeleg prea bine cum de au dispărut macii de pe câmpul din fața casei, acum un an, încărcat de aceste uimitoare flori. Îmi imaginez că i-a supărat ceva, de și-au luat tălpășița în grup către câmpul vecin, de peste lac. Sau poate nu i-a supărat nimic, în definitiv sunt doar niște flori, ci le-a împrăștiat vântul aprig de câmpie sămânța departe sau pe mai departe. Ce idee minunată, să te poarte vântul din loc în loc, într-o peregrinare sfântă, deoarece sfântă este, așa complet lipsită de șovăială și plină de smerenie. Nu sunt totuși convinsă că au plecat definitiv, întrucât căldura abia începe, așadar ar putea foarte bine să fie încă sub înrâurirea halucinantă a opiumului care le zvâcnește în semințe.
Ceea ce n-aș putea spune despre Kiti, vioaie și plină de energie, rareori somnolentă sau lipsită de vlagă. Dacă m-aș juca cu imaginea noastră familială, ca vântul cu macii pe care-i poartă în lume, aș putea spune că vântul aprig este Kiti, iar noi, restul, suntem macii, fiindcă ne așază acolo unde vrea și poate ea să ne ducă, ne lasă, dându-ne binecuvântarea cu o adiere candidă de mulțumire, numai ca peste o vreme să ne ridice din nou cu insuflețire, ca să ne vânture mai departe, în lume. Dar, cum am spus, secretul frumuseții vieții de mac este încrederea și smerenia, niciodată îndârjirea. Ei, desigur, și un pic de ruj roșu pe buze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu