Mi-a spus o prietenă că ia bradul de Crăciun direct dintr-o pepinieră, direct din pământ, într-un ghiveci, că poate să-și aleagă dimensiunea copăcelului după bunul ei plac, îl duce acasă, îl împodobește, apoi, după Crăciun, îl dă mai departe unor cunoștințe care au grădină unde poate fi replantat. Dilema mea (nouă) este ce facem noi, cei care avem în fața casei o grădiniță în care am putea să-l replantam mai târziu. Nu cu primul, nici cu al doilea, poate nici chiar cu al treilea, însă cu următorii. Asta pentru că iese din discuție să îl tot scoți pe același din pământ. Știu, cu un brad artificial aș putea să ies din încurcătură.
Pe de altă parte, sunt atât de mulți brazi prin toate piețele, în fața supermarketurilor, deja uscați, că doar n-or fi nemuritori, a căror soartă este deja pecetluită, nu-i așa, de care mi-este așa o milă, încât găsesc că aducându-i acasă și împodobindu-i, nu pot decât să le cinstesc frumusețea și vitalitatea din care n-au mai rămas decât firave urme, forma lui armonioasă, acum, înspăimântător împietrită, verdele intens, ah, simbol pentru prospețimea dusă, aroma mai mult intuită de conifer. Iată una dintre definițiile cinismului, să sacrifici vitalitatea unui organism (fie el și vegetal) pentru a recrea iluzia vitalității pierdute. Dar nu este oare cinismul o atitudine proprie omului?
Deocamdată n-am soluție pentru a desluși încurcătura în care sunt prinsă. Înăuntru însă, mi se limpezește din ce în ce mai tare o imagine a inutilității. Ironic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu