Mâinile vorbesc! Kiti își lovește mâinile de suprafețele dure pe care le întâlnește în cale. Zilele astea deplasările sale sunt concerte distonante de pocnituri scurte, pline, intense, ah! Observ iarăși acest comportament apărut după câteva zile de terapie medicamentoasă antistres. Binenteles că nu pot decât să bănuiesc o legătură între cele două, dar, neavând acces la instrumente de măsură mai fine, nu am decât să fac legătura. Ca un efect centrifug de eliminare a tensiunilor din interior prin extremități. Mă dor mâinile, pare să strige cu fiecare izbitură brutală a mâinilor în vreun colț de mobilă. În urma axiomaticei mele presupuneri, am o percepție de straniu față de acest fel de anulare a stresului printr-o întrupare cât se poate de concretă a concentrației de stres în durere fizică, reală a extremităților. Mie însămi mi se întâmplă acest fenomen, imediat după epuizarea unui eveniment producător de stres, sufăr de dureri de picioare și membre inferioare. Atunci le-aș elibera de durere, punându-le sub greutăți apăsătoare, le-aș arunca și eu de toți pereții de-aș fi mai puțin iubitoare cu mine însămi, le-aș comprima centimetru cu centimetru cu propriile mele degete de la mâini.
Amintirea vie a durerii sâcâitoare, neavenite îmi conduce degetele către mâinile fetei. Acestea au căpătat pe alocuri o asprime tulburătoare, mici leziuni milimetrice, roșii, liniare decorează proeminențele osoase ale fețelor posterioare ale mâinilor, dacă le apropii de ochi nepermis de mult pentru acuratețea văzului, relieful accidentat al epidermei inflamate devine în închipuire optimistă textura cărnoasă, îmbietoare a unei căpșuni bine coapte, de aceea nici nu mă miră impulsul de a-mi afunda nasul în mâinile ei, ea râde, ha, ha, scurt, minim. Deși nu cred în exclamatele puteri miraculoase ale cremelor, de data asta o cremă, orice cremă ar putea să aline poate un disconfort presupus. În lipsa ei am altă putere miraculoasă la îndemână, presiunile pe care le pun concentrat pe fiecare centimetru de deget, pe fiecare deget, apoi pe palmele ei chinuite îi promit momente bune, căci îmi întinde voit mâinile iarăși și iarăși. Intuitiv descopăr o mie de chipuri noi ale alinării, acum extind cu trageri scurte, fulgerătoare fiecare articulație osoasă a mâinii, sunt multe dintr-astea, chiar mai multe decât poți să crezi, îi place tare senzația, râde iar, acum prodig.
Când trebuie să plec de-acolo, s-o las pentru o bucată de zi, mă privește mai drept ca de obicei, nu-i o închipuire, chiar dacă mă învârt și pe acolo, mă privește rugător, mai stai, ar zice, vine mama mai târziu, îi spun, mă privește cu dor, acel dor nespus de alinare al tuturor, acum și-al ei.
***
În altă ordine de idei, pentru prietenii mei fără facebook, sper să le dăruiesc o clipă de încântare prin imaginea dragostei autentice de copil pentru mama lui din această fotografie. Mărturisesc că n-o fac cu nicio urmă de admirație pentru propria-mi persoană, cel puțin nu aici, ha, ha, ha.
ps: imagine preluata de pe siteul kanald.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu