miercuri, 6 martie 2013

Eu-mama



Felix îmi spune că eu sunt și mama lui Spotu-dinozaur, ba sunt chiar mama mamei lui Spotu-dinozaur, ceea ce mă face, nu-i așa, o ființă născătoare prin definiție, dar ce tainic-născătoare. Îmi citește numele pe o foaie de hârtie lăsată ieri în mașină și pare încântat de numele pe care îl port, mmmm, Mihaela, ce nume frumos are mama puiuțului, îți place, zic, dar știi că mi se spune altfel, nu?, da, știu, ți se spune mami de când ai puiuți. Ham-ham. Îl las pe Felix la grădiniță, îl urmăresc cu privirea până îl văd intrat în curtea grădiniței, îl claxonez, așa cum făceam și cu Horica până de curând, Felix îmi răspunde cu un zâmbet și un salut din mână, îmi pare rău că nu pot să îl conduc înăuntru, fiindcă o am pe Kiti cu mine încă, Kiti, remarc abia acum, are o poziție perfectă astăzi în mașină, chiar dacă la începutul drumului m-am trezit cu ea sărind în față, pentru a rearanja niște lucrușoare rămase în buzunarul ușii din dreapta. Secretul cu ea este să o lași să își desăvârșească ce își propune, fără să o întrerupi, eu știu secretul și asta mă ajută să nu intru în panică atunci când pare că mă ia cu asalt. După ce redecoreaza după bunul ei plac sau după cine știe ce alte reguli misterioase obiectele în mașină, se poziționează frumos, picior peste picior pe locul ei din stânga spate și își lasă privirea să zboare liberă prin fereastra din dreptul ei. La centru își ține buna dispoziție râvnită, se dezbracă răbdătoare, tot așa își așteaptă castroanele cu mâncare pentru a le duce în frigider, apoi, cât schimb eu niște vorbe cu fetele, o aud cântând, așa cum știe ea să cânte, o văd jucând un joc cu mâinile cu fetele, îmi place mult să o văd astfel, nu trântită, amărâtă, într-un colț, se întrerupe ca să mă trimită acasă, cu un 'pa' din gât și un gest cu mâna. Eu plec visătoare și senină, nimic nu-mi strică starea de drăgălășenie în care mă mișc acum, mă simt pe deplin binevoitoare cu oamenii pe care îi întâlnesc, dar și cu câinele ce se angajează în traversare pe trecerea de pietoni, căci opresc șirul de mașini din spatele meu numai pentru el, câinele mă privește în ochi, îmi zâmbește, iar eu îl încurajez generoasă să traverseze cu un gest curtenitor din mână și o încuviințare din cap. Mă duc imediat cu gândul la Felix și simt mulțumire pentru că știu că îmi va aprecia gestul. Asta, bineînteles, după ce puiuțul își va îmbrățișa și saluta mama, ham-ham.


Un comentariu:

Anonim spunea...

Cred ca esti o mama deosebita, deosebita, deosebita, cu o rabdare de fier.