miercuri, 27 februarie 2013

Nesomnul pentru frumusețe



La trei în noapte am ridicat superficial vălul cețos de pe ochii mei, am făcut-o într-o liniște dragă a nopții, cea în care auzi din toate zările câte o respirație caracteristică, una molcomă, de bătrânel mulțumit, dinspre camera lui Horica, una ușor nazală, de la Kiti, una delicată, din cea mai îndepărtată cameră, Felix, chiar și încă una, ca un bodogănit, de unde altundeva dacă nu de la Cătă, am coborât tiptil ca o felină treptele cele scârțâitoare, așa încât abia-abia dacă am provocat scara să icnească scurt o dată sau de două ori, mulțumesc scării, pentru ca în bucătărie să îmi îndepărtez complet și temporar ceața inoportună din fața ochilor cu care m-am procopsit de trei zile. M-am întors la fel de ușor înapoi în dormitor, văzând mai clar ca înainte, ba văzând din ce în ce mai limpede înainte în ziua ce abia mijise, ce ți-e și cu vederea asta, când e ștearsă, nu poți dormi, când e prea ageră, iar nu poți dormi, policlinica cu sala de așteptare îngustă, insalubră, încărcată cu durere și sărăcie, cu același spirit desuet și molipsitor mi-a apărut în față, tot în fața ochilor m-am văzut pe mine în fusta mea neagră, evazată, de domniță tânără și respectabilă, îmbrățișând-o pe Kiti, pe un fotoliu lat amândouă, așteptând să fim invitate în cabinete. Am văzut-o apoi pe fetița mea trântită pe podeaua mizeră, plângea fiindcă așa vedeau ochii mei clarvăzători și fiindcă tot ochii mei nu vor să îmi arate decât ce-ar fi dacă...Mi-am zis fie ce-o fi, oricum trebuie să trecem anual peste evaluarea asta, așa e regula, așadar ce rost are să-mi bat ochii cu imagini urâte, ceea ce mi-a determinat ochii să îmi arate o altă imagine, o Kiti calmă, liniștită, lipită cu totul de mine, așteptându-și rândul neutră și lăsându-se cu încredere complet în brațele și mâinile mele, dar nici așa somnul n-a vrut să mai vină, de aceea am gândit să închid ochii și să mă las în grija urechilor, cele ce îmi aduceau încă respirațiile dragi în jur, mangaindu-mă, apoi am dat să ațipesc, dar n-am mai avut ocazia, se trezise Kiti, poate chemată involuntar de gândurile mele grijulii pentru dimineața tot mai coaptă.
 
La unsprezece am ieșit amândouă din policlinica cu ștampilele trebuincioase, eu găsind în sfârșit un petec senin de cer în care să mă eliberez de tensiune, ea încă ezitând între a se mai smiorcăi sau a uita de partea mai grea, ultima, a vizitei noastre acolo, eu, cum am spus, cu ochii mei roșii aruncați liber în sus în loc de strigăt de bucurie, ea, cum am spus, privind asfaltul umed cu un ochi și cerul tot mai albastru cu celălalt, așadar am ieșit, ceea ce de fapt este cel mai important amănunt al zilei, apogeul, dar și intriga aventurii evaluării anuale. Să vină primăvara!