vineri, 11 ianuarie 2013

Către casă



În dreapta este strălucitorul Schmittenhohe, cu ale lui superbe și celebre coaste, în stânga înghiți în sec de emoție și încântare urcând către coama lui Kitzsteinhorn, la peste 3000 de metri, în centru, căzând direct în oraș, versantele muntelui Maiskogel sunt îmbietoare, așa blânde și atrăgătoare, așa simple și neașteptat de seducătoare. Amețeala ce te cuprinde la inspirația aerului rarefiat din altitudinea înaltă nu se risipește ușor pentru că priveliștea este ireală de acolo, de sus. Durerea ce se intensifică în picioare, în jos, înspre genunchi, în ritmul alunecării pe pantele îngrijite este conectarea mea cu pământul, cu realul și nimic nu mă împiedică să o aștept aproape cu înfrigurare, căci o resimt ca pe o confirmare stranie a faptului că eu sunt cea care se percepe zburând, nu altcineva; apoi durerea tot mai chinuitoare a coapselor, ce mă oprește din loc în loc în icnete surde, mai este și o promisiune dulce de frumusețe și sănătate, de aceea o primesc cu inimă deschisă și cu zâmbete prostești. Chiar și presiunea sâcâitoare din urechea stângă ce nu își găsește încă mult timp după coborâre supapă eliberatoare mă încântă, surprinzător, cu ritmul ei matematic de instalare și epuizare, căci îmi permite să percep organic o fărâmă  din solemnitatea naturii. Coborâm umili de pe munte, câmpia ne așteaptă picioarele călcătoare și simțitoare întotdeauna, căci este câmpia de acasă. Coborâm lent de pe munte, căci lentoarea ne înlesnește reatașarea.

2 comentarii:

g.cojocaru spunea...

ma bucur ca v-a priit!

Loredana spunea...

Mai bucurati-va cat puteti de fiecare clipa de rasfat!