joi, 29 noiembrie 2012

Ștrengărița din curtea noastră




Îmi place la nebunie să îi văd zâmbetul acela ștrengăresc pe față și îmi place în special atunci când îi răsare pe chip ca efect al mediului asupra ei. Binenteles că un zâmbet este întotdeauna de dorit, de oriunde ar apărea el, de dinăuntru sau de dinafară, dar să i-l aducem noi sau voi, oricine, are semnificația unei mici victorii asupra autismului ei, cel cu care ne-am învățat mai mult sau mai puțin să trăim. De fapt îmi este inconfortabil să mă gândesc astfel la terapia lui Kiti, ca la o luptă împotrivă autismului, deoarece este foarte sensibilă o delimitare înăuntrul unei trăsături a părții ei autiste de cea neautista. Cu certitudine pot să indic foarte clar acele comportamente exacerbate, aparent nefuncționale și chinuitoare, pe care mi-aș dori să le pot face să dispară din viața copilului nostru, a oricărui copil, cu toate astea Kiti este ceea ce este, iar zbuciumul ei interior, cât și tumultul din interacțiunea cu familia ei sunt caracteristici ale ființei ei, acum, aici, așadar cu greu aș putea să le neg și să le disprețuiesc.
 
A apărut acasă, un acasă cu o înfățișare surprinzătoare și pentru Kiti, și pentru tati, deoarece mobilierul din camera de zi și-a modificat temporar radical poziția, ba s-a diversificat prin apariția de elemente noi în încăpere. Această nouă așezare spațială cu această încărcătură grea și obositoare i-a rupt fetiței echilibrul bun și așteptat de acasă, astfel că a împins-o pe o margine de prăpastie, pe o cărare îngustă și nesigură de întunecime. Ne-a fost evidentă nemulțumirea ei, raportarea ei la mediu și la elementele lui este de-a dreptul fascinantă, cum te pot obseda câțiva centimetri cubi umpluți diferit de ceea ce tu ți-ai fixat în minte, cum te pot răscoli modificările din același spațiu familiar într-atât încât să te facă să nu îți mai poți opri pașii, să îți accelereze respirațiile, să îți încordeze mușchii, să te transforme deodată într-un leu în cușcă. Dar peste toată această vânzoleală amețitoare, atenția și contactul fizic ferm cu ea i-au adus zâmbetul ștrengăresc pe chip, obrajii i s-au lăsat în mâinile mele blânde, dar apăsate, iar întrebările mele, ușor ironice pentru atâta forfotă inutilă, i-au redat pe moment din încrederea de acasă.

Îmi place așadar la nebunie să îi văd zâmbetul ștrengăresc înflorindu-i pe față, pentru că atunci ne arată că îi suntem puncte importante de sprijin.