O seară

Am regăsit-o pe Kiti în același fel în care o regăsesc seară de seară, aproape adormită, molatică, flămândă după o zi întreagă petrecută la școală, stătea, în seara trecută, mai cuminte decât în alte seri, încercând, în ciuda efortului fizic măricel pentru starea de lene și atonie ce o cuprinsese, dar și a tutorilor ce o împiedicau, să își descalțe iarăși picioarele de șosetele ei, albe odată, în zi. Nu pot ști de unde vine acest comportament de îndepărtare obsesivă a pantofilor, șosetelor de pe picioarele ei, înghețate mai nou, dintr-o prea intensă și sâcâitoare senzație de disconfort sau poate dintr-o tulburătoare percepție de privare de libertate, asigurându-și prin gestul eliberator supapa ei pentru respirație proprie, nemijlocită? Oricum îi suntem datori cu întemnițarea picioarelor în șosete călduroase, măcar în vremurile astea reci de toamnă târzie-iarnă, dar, totodată, perseverența fetei pare de bun augur la sfârșitul zilei, pentru că ea tinde uneori să își alunge oboseala serii într-un mod chinuitor de-a dreptul pentru ea însăși, iar obsesia cu șosetele îi pune chinului piedică.

Kiti își cuibărește neliniștile într-o încăpere mică-mică, cât un buzunărel, de fapt chiar este un fel de buzunar al spațiului școlii, o mică debara goală, fără fereastră parcă, deschisă spre holul de trecere, doar cu o saltea pe jos, nu văd ce alt rost ar mai putea căpăta o astfel de încăpere decât să preia angoase în pereții ei și să le schimbe cumva frecvențele de vibrație, căci miraculos chiar asta face, altfel cum răstoarnă o biată cămăruță o ditamai stare apăsătoare?

Cum dă ochii de mine, devine un robot, se ridică, aruncă un 'pa' șters și o fluturare fulgerătoare și rășchirată de mână și degete din mers și o taie apăsat prin hol, sala mare și camera de primire. Mă țin rapid după ea, acum pornim un contra cronometru important pentru următoarea ei bună dispoziție din seară, ce bine ar fi dacă totul ar merge ca uns de-acum încolo, o pereche de cizme corect încălțată, un jerseu încheiat în ritm alert, o haină fără mâneci întoarse pe dos și un ghiozdan gata încărcat cu cutiile de mâncare ar putea face minuni cu mimica fetiței. Și chiar face de atâtea ori!

Dar aseară, odată ieșite în aerul rece deja pe înserate, Kiti mi-a dispus brațele strâns în jurul toracelui ei, așa, în mers, și și-a ghemuit căpșorul în șanțul pe care antebrațul meu drept l-a făcut cu trupul ei, lăsându-și întreaga greutate prin cap, parcă. După ce am traversat bulevardul încărcat, mi-a luat palma și mi-a lipit-o de fruntea ei, eu i-am susținut-o cu drag, dar și cu o ușoară îngrijorare, de obicei nu este atât de dependentă de spijin fizic, ba chiar am realizat în mersul ei alături de mine o nesiguranță accentuată a  pasului, o pierdere scurtă a tonicității musculare din picioarele ei zvelte. Am numărat împreună pașii până la mașină, număratul îi dă o anumită siguranță, a anticipării finalității a ceea ce face în momentul respectiv, dar o și trezește oarecum în realitatea frustă a vieții concrete. Mi-am amintit că a fost ziua de piscină a copiilor, ziua de bălăceală și de leac pentru serenitate, căci apa, fie ea și a piscinei, asta le face, îi liniștește, îi conectează mai bine cu ei înșiși, îi distrează. Mi-am amintit de poveștile entuziasmate ale bravelor fete de la centru, sunt întotdeauna foarte impresionată de bucuria din descrierea vreunei noi reușite de-a lui Kiti, pe care o regăsesc, mereu cu uimire și recunoștință, în aceste minunate ființe, așadar despre cum Kiti a ținut colacul în jurul ei, cum s-a lăsat de fiecare dată, chiar pentru câte un scurt timp, pe apă, apoi în apă, despre cum 'a inotat' ea către o pernuță supărătoare prin prezența ei neavenită pe o margine a piscinei sau cum și-a păstrat calmul și întrebările de nedumerire întreaga oră de piscină.
 
Și amintindu-mi de toate astea, am strâns-o mai puternic în brațe pe mica noastră temerară, iar în mașina caldă i-am binecuvântat gest dezrobitor pentru picioare, lăsând-o într-o veselie bună, probabil iscată de regăsirea unui liman mititel și a unui colț proaspăt de pâine.