miercuri, 23 mai 2012

Dedicație pentru o mamă

Am mai scris despre noi și oamenii din jurul nostru. Puterea oamenilor din jurul nostru de a ne impresiona fizic și mental este variabilă. Trăim momente în care oamenii din jurul nostru ne fac să ne percepem niște gândaci dezagreabili și temători, iar într-alte circumstanțe devenim lei adorabili și siguri pe noi. Dar asta se întâmplă fiecăruia dintre noi, nu-i așa?

Copilul surâde fermecător din planul hârtiei fotografice. Pe suport digital aglomerarea ipostazelor surprinse cu fiecare clic este mare. Și copilul a crescut mare, iar surâsul lui, imortalizat cu siguranță pe parcursul unei anumite clipe de grație, este greu de izolat în seria nesfârșită de instantanee. Trăiesc un mic regret amintindu-mi de chipul luminat din abundență de zâmbete, asta s-a petrecut mai de mult, noi nu am îmbătrânit, doar copiii s-au făcut mari. O lipsă cronicizată de stimulare facială motorie îi dă copilului un aer de tristețe, de indiferență pe chip. Mimica umană diversă îi este cvasi-necunoscută, neexperimentată. Emoția există, însă este neșlefuită și, cel mai frustrant, este închistată, exprimarea îi este interzisă.

Dar bucuria, cu ale ei zâmbete și surâsuri, cum se face că bucuria își găsește cale spre exterior? Zâmbetul copilului este acea formă de exprimare a abilității înnăscute și învățate de relaxare și comunicare, agreabilă și molipsitoare, este scânteia vieții părintești, asta e revelația mea, acum. Copilului cu emoții implozive nu i se refuză abilitatea de a se bucura. Îngrădirile firești ce intervin în procesul de creștere încep să îi cenzureze emoția pe dinăuntru. De-asta căutările clipei de grație imortalizată sunt acum mai dificile.

O mamă își plimbă copilul cu mimică indiferentă prin parcul plin de oameni. Ea își iubește copilul, l-a iubit încă dinainte de a-l afla la chip. Oamenii din jurul ei nu sunt rău intenționați, dar sunt inabili, stângaci, se miră indecent de indiferența din privirea copilului. Mama are voie să se chinuie sub povara aruncată asupra ei de insistențele oamenilor din jurul ei. Dar nu trebuie să o mai facă. Nici eu nu am mai făcut-o de la un moment dat. Am preferat să zâmbesc. Apoi să îmi mut atenția de la a mă oglindi în oamenii din jurul meu, la strădaniile mele de a transforma o mimică indiferentă...

4 comentarii:

Carla spunea...

Eu cred că mama aceasta îşi face treaba foarte bine, iar zâmbetele copilului sunt cea mai mare recompenasă pentru eforturile ei...

Degetica spunea...

tu esti un fenomen :*:*:*

MihaelaMaria spunea...

carla, am sa citez dintr un scriitor tanar, mai putin celebru (deocamdata), care intr una dintre primele lui scriituri zicea asa despre mama lui (valabil si pt toate mamele):

"Mama înseamnă pentru Horia un zeu fascinant plin de inimioare şi inimi. Mai bine zis Mama e o inimă cu două mâini şi cu două picioare, cu bun simţ şi multă, multă iubire pentru mine şi pentru toţi chiar şi pentru animăluţe. "

MihaelaMaria spunea...

degetica, spunandu mi astfel, mi ai amintit de profesorul de mate din liceu care mai in gluma, mai in serios, a numit un sir dupa numele meu. asadar,iata ca expresia 'sirul lui michele' nu mai umbla solitara prin vocabularul oamenilor de stiinta. e acompaniata de cea propusa de tine: 'fenomenul michele':)))

pe de alta parte, fenomenul michele e un fâs pe langa adevaratul 'fenomen degetica"