După vacanță Pământul e prea larg

Luni dimineață, sună prima oară în an alarma telefonului deșteptător. Felix începe grădinița. El e treaz încă de vreo jumătate de oră, se joacă în camera lui. Vine sfios în dormitor la auzul soneriei ritmice și enervante. Știe de ce sună și nu e deloc împăcat cu asta. Începe să plângă. Arată ca un bebeluș care plânge, cu caputul rotund, fără prea mult păr după tunsoarea pregătitoare de aseară, și cu emoția nestăvilită. Îl mângâi pe cap și pe obrăjori. Îmi spune înțelegător că ar vrea ca vacanța de la anu' să dureze până poimâine. Îl liniștesc amintindu-i că vacanța de vară este de zece ori mai lungă decât cea care astăzi s-a încheiat. Zâmbește. Strânge în mână papagalul din ceramică sosit tocmai din America de Sud (îl mai știi, Stefana?). L-a găsit de dimineață printre jucării și l-a numit 'Papagalul care mănâncă tot', ceea ce îl face pe noul purtător de nume unul dintre apropiații lui. Sunt buni, calzi și mărinimoși prietenii din lada cu jucării, ei preiau din micile nefericiri ale copiilor, lăsându-i pe aceștia cu sufletelele mai ușoare. 'Mami, să știi că lui 'Papagalul care mănâncă tot' nu prea îi place la grădinița de papagali, așa că o să-l iau cu mine azi la grădiniță!'