Cuțitele din mâinile noastre

Am culcat copiii și odată cu un 'noapte buna', o îmbrățișare și un clic pe întrerupătorul de lumina (sau trei din fiecare) simt o ușurare a freamătului ce-mi ține trează conștiința nebună de mamă și o simt aproape organic căci aud un țiuit ce împrăștie în aer și diluează până la infim frânturi amestecate de vorbe și cântece de copii, un țiuit ce-mi iese din cap prin urechi de parcă aș fi o oală sub presiune ce fierbe până la erupție. E ușurare dulce de responsabilitate, activată subtil în fiecare moment al zilei, o zi, adică fiecare zi, ce se risipește în trei zări pentru mine, către care îmi duc gândurile nenecesar conștiente.

Și pentru că mi-am revărsat în noapte presiunea firească acumulată peste zi, e vreme pentru leneveală trupească și mentală, cu ceva clicuri, poate un film și încă o...portocală.

Mă îndrept cu pofta jinduind la o portocală către bucătărie. Nu știi ce calmă este liniștea până nu o asculți cu ecou în bucătăria spațioasă, aranjată superficial după cina zgomotoasă de acum două ore, și până nu te lași surprinsă de sunetul curat, cuminte, al cuțitului ce crapă și despică și spintecă și străbate grosime generoasă de înveliș de portocală, carevasazică chrrrr, chrrrr, chrrr. Numai că tu abia ai intrat în bucătărie cu gândul la o portocală, iar melodia pură nu cântă din cuțitul tău, e încă o siluetă înaltă acolo ce îl mânuiește. Te amuzi, e ora, ba minutul portocalelor, de parcă asta ai așteptat de când lumea de părinți, de parcă e plăcere vinovată în bucătărie, așa s-a potrivit. Dar nu spui nimic, e liniște echoica și pare un ritual de reîmprospătare, astfel că nu ai decât să îți alegi cuțitul și să te supui.

Acum suntem două siluete înghesuite pe lângă șervetul strâmt ce încropește loc pentru tăiat și uns felii de pâine în circumstanțe mai gălăgioase decât seara asta senină. Suntem siluete paralele, paralelismul este extrem, e cap lângă cap, trunchi lângă trunchi, mână lângă mână, portocală în mână lângă portocală în mână și cuțit în cealaltă mână lângă cuțit în cealaltă mână. Și liniște, doar chrrrr, chrrrr, chrrrr.

Deodată, neașteptat și brusc, cuțitul din mâna mea o ia la goană, chr, chr, chr, el fuge și despică coaja groasă a portocalei în rază, rază, rază. Cuțitul din mâna celeilalte siluete se vede împins de la spate de un spirit concurențial subit și își rupe ritmul, deplangandu-și lentoarea boemă a mișcărilor sale. Încearcă timid un chrr, chrr, chrr. Confruntarea e certă și în toi, iar liniștea îi amplifică tensiunea. Chr, chr, chr, apoi sar razele de coajă de pe portocala mea cu toatele, iu-huuu, cuțitul meu a câștigat. În liniște.

Ne zâmbim, apoi ne-apucă râsul, bătălia absurdă s-a încheiat cu armistițiu. Ne luăm portocalele nude și părăsim bucătăria. Sting lumina în urma mea, în liniștea întunericului, dinspre chiuveta ocupată de cele două cuțite bataioase răsună scurt și vinovat un clinchet metalic.