Frumuseţe. Sau ce au în comun egretele şi Alain Delon

  Zice ăla micu': mami, te rog, plantăm o junglă la noi în curte?, desigur, iubitule, dar de unde luăm maimuţele, îl  întreabă mamiţa, gata oricând (sau aproape oricând) să mulţumească şi să exagereze pentru prunc. Oooo, dezamăgit el, pruncul. Lasă, că avem destule şopârle şi şerpi de casă, el, celălalt băiet, salvator. Până confecţionăm jungla de la noi din curte, ne aventurăm în jungla din afara curţii, la o aruncătură de săgeată (de arc de la Decathlon) de gardul nostru:

 Egreta (da, egretă) nu se lasă (încă) pozată cumsecuvine, adică din prim plan. Până la acea dată fericită din viitorul (apropiat sperăm), iat-o în zbor. Egreta, albă şi frumoasă, face parte dintre animalele sălbatice "bune". Ea e bună după criteriul: atâta frumuseţe nu se împarte decât unei fiinţe bune. De aceea, pe ea nu o serveşte la prânz Spotu-dinozaur, care, evident, vânează doar animale "rele" ca şerpi sau lupi. "Ce bine e să fii Alain Delon/ cu ochii verzi ca ceaiul de Ceylon":

Felix, sfătos: eu merg atentă pe lângă lac.
 
 Mami, grijulie: atent, mergi atent!
 
 Felix, explicativ: merg atentă, ai uitat că sunt pisică?
 
 Mami, uşurată: miau!

  Ce ne facem dacă ne atacă animalele de pradă, întreb ca să încercăm senzaţii cât mai armonizate cu expeditia din închipuirea băieţilor. Eu am briceagul la mine, ăl mare! Eu am o bâtă, ăl mic, cu stuful în mână. Ok, suntem înarmaţi, să vină animalele sălbatice! 

Tu cum te-ai pregătit pentru expediţia noastră, Kiti?
Expediţie, ce expediţie, eu credeam că am ieşit doar un pic la plimbare! 

Sfarsit de expeditie. Inapoi in realitate.