...sau ce se întâmplă când îţi trec gânduri prin cap şi ai blog.
E luna mai, luna pomilor în floare şi luna ieşirii mele din cizme. Regulă: nu dai cizmele jos până nu ai o confirmare certă că primăvara a sosit organic şi nu doar superficial. Să trăiţi, am înţeles, aşa de spălată pe creier sunt când îmi vorbeşte lăuntrul meu. Pe de altă parte chiar am încredere în el, m-a învăţat că ştie câte ceva. Ceea ce aş putea să vă doresc şi vouă însă mă abţin, poate nu toţi sunteţi atât de îndrăgostiţi de voi înşivă ca mine. Glumesc, binenteles, nici n-aş putea altfel, în definitiv aş reuşi să îi înşir instantaneu eului 'destept' din mine câteva erori de logică pe care mi le-a servit ca adevăruri inexorabile de-alungul, să zicem, anului trecut. Dar să revin, precum pomilor le trebuie câteva săptămâni bune de soare şi apă ca să înmugurească, la fel îmi trebuie şi mie câteva săptămâni bune de soare şi apă (da, aţi înţeles bine, şi apă!!!) ca să mă descalţ, ceea ce nu se întâmplă cu îmbrăcămintea mea. Ea se subţiază mult mai repede, ce n-aş da să îmi subţiez talia la fel de îndrăzneţ. De aceea, pot să declar: picioarele sunt cele mai conformiste dintre părţile corpului meu. Kiti, ei bine, deşi îmi seamănă atât de mult, e complet opusă mie din punctul de vedere al picioarelor şi, mai ales, al nevoii de libertate a picioarelor ei. Anotimpurile,pentru picioarele lui Kiti, nu există. Sau există şi e unul singur: anotimpul picioarelor libere, desculţe. Gestul înduioşător prin care, după ce desface şiretul, deschide fermoarului ochi cu ochi sau desface scaiul lipit haotic pe sârma-pereche, aruncă victorioasă pantoful/cizma/ sandaua din picior preferabil peste cât mai înalte obstacole are din măreţia şi patetismul gestului războinic de învingător. Mi-ar plăcea să am atâta curaj pentru frivolitate măcar pentru ca să scap mai repede din cizmele mele, calde atât cât sunt gata să le pot simţi.
* Kurt Vonnegut, Cutremur de timp
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu