Mitocănie in faşă

 Decor- mic spaţiu de joacă pentru copii.

Actori- evident, copii şi părinţi, aceştia dispuşi la periferia spaţiului de joacă.

Intrigă- doi copilaşi la vreo 18 luni se joacă în paralel pentru început, apoi ajung să 'se joace' unul cu celălalt.

Acţiune- cioc-cioc, bate unul cu ciocănelul din lemn cilindrii coloraţi din suportul de jucărie. Haţ, înhaţă celălalt ciocănelul din mâinile primului copil şi începe să bată şi el. Uaaa, uaaa, răcneşte băiatul unu, victimă pentru acum, ciocanul meu!!!

Răscruce- căi de urmat în funcţie de temperametul şi educaţia părinţilor copiilor unu şi doi, de acum în relaţie tensionată. Drum a, poate cel mai simplu, expectativă din partea părinţilor şi test pentru abilităţile de rezolvare a situaţiilor conflictuale ale progeniturilor. Drum b, intervenţia părinţilor, fie a tatălui lui unu cu împăcarea fiului agresat prin smulgerea ciocănelului şi îndreptarea atenţiei acestuia spre o altă jucărie interesantă, fie a mamei lui doi cu persuadarea fiului propriu pentru înapoierea obiectului luat pur şi simplu din mână colegului de ţarc, fie a ambilor părinţi prezenţi la faţa locului. Drum c, intervenţia tatălui lui unu cu îndemnul 'smulge-i, tată, ciocanul şi tu din mână'!

Continuarea acţiunii- alegerea căii c, a treia şi nu cea mai bună, soldată cu schimbarea ordinii de forţe din agresat în agresor a băiatului unu. Dar cum echilibrul se păstrează în natură, mai ales atunci când actorii implicaţi sunt aproape de starea în care au fost când i-a lăsat Dumnezeu pe Pământ, băiatul doi reacţionează prompt, chiar mai prompt decât un creier pătrat de vită ascuns sub un cap de om ar putea să anticipeze şi îi arde o palmă peste cap băiatului unu. Acum simt nevoia să reamintesc cititorului că actorii principali au maxim 18 luni nu de alta dar nu vreau să creez oportunitatea pentru formarea de simpatii faţă de unul sau altul dintre copii. Ca urmare a gestului spontan şi destul de obişnuit vârstei în discuţie a băiatului doi, posesorul creierului mai sus menţionat şi anume pătrat de vită ascuns într-un cap aproape de om sau tatăl lui unu, cu cap susţinut de un gât cu vene gâlgâind de furie, îi dă din nou indicaţii educative copilului carne din halca sa, anume să-l omoare în bătaie pe junele doi, folosind simpaticele cuvinte, Eric, omoară-l, ACUM să te duci să-i tragi una în cap! Evident, sub o astfel de autoritate, cine s-ar opune unei astfel de brute, copilul unu se conformează şi aplică marele pumn, motiv de bucurie nestăvilită pentru animalul de tac-su.

Paranteză- martoră involuntară a acestei scene, mi-aş fi dorit din suflet să mă ridic de pe scaun, să am la mine întâmplător în geantă pantofii cu toc cui împrumutaţi de la soră-mea pe care să-i încalţ tacticos, după care să mă deplasez cu încetinitorul sau măcar ca Steven Seagal către tatăl-cap-de-bou şi, cu o piruetă elegantă potrivită cu încălţările, să-i ard un toc sau două în capul ăla mare şi prost, apoi doi pumni de beton în fălcile hidoase, după care să-mi scot din poşetă bâta de baseball şi să-i ard decisiv marea lovitură. Din păcate, n-am făcut nimic din toate astea în realitate, ci doar am asistat intrigată la deznodământul acţiunii ce a constat în alte îndemnuri de agresare a lui doi, ah, bietul doi şi mama lui, apoi cu înhămarea familiei lui bovină la viaţa ei de violenţă adultă şi tânără, în devenire. O, sărmane victime!