Copil cu pasiuni

Practice makes perfect zice o vorbă şi când Horica ţinea printre primele dăţi chitara electrică în braţe studiind-o şi admirând-o cu mult drag şi apoi căutând printre piesele de studiat pe una mai uşoară, aşa, ca pentru început, i-am sugerat să încerce Europa, Santana, nu că ar fi simplă ci fiindcă îmi place iar copilul s-a conformat. S-a desumflat destul de repede rugându-mă să nu mă supăr dar este prea greu de învăţat pentru el. Ieri, după două luni în care a cântat mai rar din cauza programului însă cu regularitate pentru că nu poţi să te abţii atunci când faci din plăcere, a revenit singur la Europa şi, neaşteptat, a început să sune deja binişor. Astăzi la masa de prânz Horica mi-a zis că el crede că pe măsură ce cântă la chitară i se deschide anvergura degetelor ca în evantai, sincer, habar n-am dacă se produce vreun fenomen de acest gen, bănuiesc că nu, în schimb cred că abilităţile sale motorii fine sunt mai dezvoltate pe măsură ce se antrenează iar faptul că e în creştere ar fi alt motiv.

Tot ieri, că teza la romană a trecut cu bine, concursul de matematică de asemenea iar teza la matematică este caca-maca, Horica a cântat pentru prima oară şi Satisfaction, Rolling Stones, piesă-cadou de Crăciun pentru Bicu, bunicul lui care a declarat că îi place. Aşa că, uşor-uşor, repertoriul îi creşte la fel ca şi îndemânarea, deasemenea şi simţul artistic şi sensibilitatea. Că e un copil sensibil dar totodată conectat cu realitatea concretă a zilelor noastre, altfel nu-mi explic de ce astăzi, după piesa de teatru pentru copii pe care am urmărit-o cu toţii, aşa frumos ca-ntr-o duminică dimineaţă de noiembrie, mi-a împărtăşit îngrijorarea şi mila lui pentru bieţii actori inimoşi care, ştie el, că nu câştigă suficient de mult ca să ducă o viaţă decentă şi lipsită de griji precise şi palpabile de supravieţuire.