Frici

Treceam timp de-o suflare, strângând din dinţi şi apăsând zgomotos paşii de podea, de camera bibliotecii luminată natural doar de un ochi ascuns de ferestre ca să ajung la baie. Cu cât noaptea era mai aproape, cu atât suflarea era mai scurtă. Drumul înapoi spre camera de zi era parcurs chiar mai fulgerător de-atât iar odată aflată în faţa uşii despărţitoare dintre spaimă şi siguranţă, paşii fugareţi se metamorfozau într-un salt uriaş direct în barca de salvare, camera de zi luminată şi populată. Asta se întâmpla când eram mică, dacă mică se poate numi chiar şi spre vârsta de 16-17 ani. Tot ca mine, Felix a fost aproape terifiat în zilele astea de locuri uşor mai îndepărtate de zona in care ne aflam ceilalti membri ai familiei iar odată cu înserarea vizitele la baie au devenit motive solide de plâns şi teamă. Degeaba i-am tot explicat că nu există monştri sau krampusi, de ăştia din urmă a avut Horica grijă să îi citească sâmbătă la prima oră a dimineţii, degeaba i-am demonstrat cum mă avânt neînfricată în necunoscutul întunericului din camerele casei noastre, că tot nu am reuşit să-i alungăm fricile. M-a rugat să îi repet că monştri nu există iar eu mi-am întărit enunţul spunându-i că, de fapt, nici măcar dinozauri nu există dar s-a revoltat strigând 'ba da, există dinozauri buni la noi în România!'.Totuşi la culcare l-am mai domolit trăgând uşor draperia câteva zeci de centimetri permiţându-i becului aprins al străzii să-şi arunce nişte ochi şi în pătuţul lui Felix. Din fericire, obosit cum e la 7 jumate seara, nici n-am apucat să ies de la duş bine că i-am şi auzit respiraţia ritmică din somn.