joi, 5 august 2010

Jurnal de vacanta-continuarea continuarii

Astăzi Kiti şi-a amintit de senzaţia plăcută a cufundării trupului în apa caldă a mării. Încă de ieri am luat-o pe sus, la propriu, şi am aşezat-o în bărcuţă împreună cu Felix. La început s-a împotrivit, apoi am pus mâinile ferm pe ea şi i-am inhibat neliniştile astfel că brusc s-a aşezat în poziţia ei de relaxare, cu picioarele încrucişate sub ea, într-una din extremele bărcuţei lăsându-i suficient loc în partea opusă şi fratelui ei mai mic. Felix şi-a exteriorizat instantaneu sfătoşenia de a forma o echipă cu surioara lui mai mare exclamând: 'Kiti e gagica mea!'. Tati i-a 'tractat' de o sforicică legată la un cap al bărcii plimbându-i paralel cu ţărmul zeci de metri, cu atenţia ascuţită în primul rând să nu se răstoarne ambarcaţiunea iar în al doilea rând să îi observe chipul lui Kiti pentru a capta cea mai mică urmă de vertij pentru a nu retrăi păţania de anul trecut.

Astăzi însă, după reeditarea plimbării de ieri cu bărcuţa, i-am propus lui tati să o scoată pe Kiti din barcă nu la mal ci chiar acolo unde barca aluneca pe valuri. Tati m-a privit uşor ezitant dar m-a creditat cu susţinere 'aruncand-o' pe Kiti în braţele mării. Nu spun ce bucurie i-a provocat contactul cu apa sărată a mării mai ales că în dimineaţa asta am fost răsfăţaţi de ecourile agitate ale furtunii din largul mării de azi-noapte. Evident că încercarea lui tati, deşi reuşită, de a o scoate pe Kiti din apă a primit refuzuri hotărâte din partea ei şi a fost urmată de repetate iniţiative spontane asociate şi cu verbalizari dinspre fetişcana noastră gălăgioasă.

În cealaltă tură de plutit cu barca pe apă marinarii au fost Horica şi Felix, iată unul dintre multele avantaje de a fi cel mai mic. De data asta copiii au luat şi vâslele, la fel cum am luat şi eu sfoara bărcuţei între degete. Căpitanul Horica s-a necăjit ceva cu coordonarea mişcărilor braţelor prelungite suficient de perturbator de vâsle. Ba îi sărea câte una brusc din mare, ba i se bloca alta între curenţii apei mării şi inelul ce o ţinea legată de marginea bărcii, ba îl mai lovea peste cap cu câte o vâslă pe Felix, deci iată cât de solicitant poate fi efortul de a vâsli pentru băiatul nostru. În plus, inedita acţiune, vâslitul pe mare, dar mai ales desfăşurarea dificilă a acţiunii respective au fost însoţite constant de valuri de râsete înecate în valurile mării. Mi-a venit atunci ideea salvatoare gândindu-mă inconştient la soluţii pentru coordonarea braţelor între ele şi a braţelor cu mintea lui Horica. Am strigat fără bătaie de gong 'se îneacă, trebuie să-i salvam' arătând doi copii ce se jucau nevinovaţi cam la zece metri de noi în larg. 'Repede, repede, au eşuat, vâsleşte!'. Horica atunci, fără nici o repetiţie căci a fi actor înseamnă în primul rând a simţi, a sărit în rol şi în vâsle şi a sărit cu devotamentul căpitanului pentru pasagerii şi vasul său în derivă, armonizând subit mişcările anterior dezechilibrate. Am continuat în câteva rânduri acest joc iar ţinta, pentru că am spus-o anterior, plaja este destul de goală aici, a fost mereu formată de acei doi copii completată de bunica lor ulterior, copii care, cred, s-au amuzat destul de nedumeriţi alături de noi.

Acum e după amiază, e linişte şi mai mare pentru că oamenii se odihnesc iar eu pot să stau în curtea largă şi aerisită de o briză binefăcătoare. Salutări!

2 comentarii:

Ceska777 spunea...

Uneori instinctele depasesc intelectul care de multe ori ne e in drum...
Horica scrie si el pe blog in vacanta?

MihaelaMaria spunea...

ei, scrie si el putin dar n are loc de noi, parintii, care ne folosim puterea sa i-o luam inainte:)