luni, 23 august 2010

Azi: despre Horica

Uite-l pe iubitul meu Horica cu zâmbetul larg pe faţă în aşteptarea meciului de tenis ce urmează. Ce contează cu cine joacă, nu îl mai interesează asta decât ca să ştie după cine să se uite. Deşi nu e un băiat timid, de fapt este tot ceea ce înseamnă opusul lui timid, de câte ori stă în aşteptarea meciului ce urmează mă roagă să schimb câteva mingi cu el pe unde-om fi, trotuar, şosea, iarbă, adică mă preferă pe mine tuturor copiilor ce stau acolo în aşteptare activă. Horica e copilul visător, curios, responsabil, pasionat, deasemenea uşor stângaci, genul Pierre Richard, dezordonat, un pic fricos, cumnatul meu e de părere că Horica înseamnă inocenţă. Ei bine, ce mult l-am iubit astăzi la tenis redescoperindu-i toate aceste însuşiri! A intrat pe teren alături de adversarul lui, încă descopăr rar câte un băiat de vârsta lui cu mai puţină experienţă, zâmbind, apoi chiar a izbucnit în râs, la fel am făcut şi eu, când s-a împiedicat de, chiar nu ştiu de ce, probabil de nimic sau de sine însuşi şi a căzut cu nasu-n zgură aproape la propriu în timp ce alerga în jurul terenului iar căzătura lui venită de niciunde a contrastat puternic cu mişcările pline de siguranţă şi autoincredere ale viitorului său oponent. Am fost şi încă mai sunt uneori şi eu maestră în crearea de situaţii 'delicate' în care protagonista stângăciilor am fost sau sunt chiar eu astfel că buna-dispoziţie pe care mi-o produce o întâmplare de genul ăsta este oarecum justificată şi nu are nimic de-a face cu râsul răutăcios sau mai ştiu eu cum. Până acum a fost ce mi-a plăcut.

Ce nu îmi place? Nu îmi place la turneele astea de copii să văd părinţi proşti şi răi. Am cochetat şi eu la început cu ideea de a deveni un părinte prost şi rău. A cocheta însă nu e cel mai potrivit verb întrucât eu nu am căutat înadins să devin prost şi rău. Dar nici n-am devenit (sic)! Acum că am lămurit că nu sunt părintele pe care nu îmi place să-l văd, aflaţi că observ cum mame sau taţi ambiţioase/ambiţioşi, complet nesportive/nesportivi cel puţin după aparenţe (aici trebuie să subliniez cu tristeţe faptul că destul de mulţi părinţi ce îşi însoţesc copiii la sport sunt ba supraponderali, ba cu ţigara în gură, ba ambele) îşi îndeamnă cu agresivitate şi ignoranţă copiii să joace bine dând sfaturi tehnice pe care le reproduc uneori potrivit, alteori ca nuca-n perete aşa cum le-au auzit ei în gura antrenorilor. De cele mai multe ori copiii destinatari ai acestor impulsuri se răzvrătesc repezindu-şi fără milă părinţii care nu se lasă mai prejos întrucât raportul de forţe în familia neaoşă cu copii este bine înrădăcinat şi cunoscut escaladând prosteşte un conflict inventat din mândrie, prejudecată, lipsă de fair-play şi lipsă de empatie. Asta a fost ce nu mi-a plăcut.

Dar, iară, m-am bucurat de bucuria lui Horica şi m-am amuzat de strigătele de încurajare pe care şi le-a oferit cu generozitate copilaşul meu că tare mai erau din suflet şi din gât tare că l-a făcut pe arbitru să îl admonesteze 'elegant', "mai încet, bă, cu strigătele!". Apoi, condus la sânge la scor de adversarul său mult mai bine clasat, în fapt un scor drept dar neconcludent pentru aspectul bun al jocului, Horica nu mai contenea cu 'te rog', în sus, 'multumesc', în jos, 'scuze', în dreapta, 'te superi dacă...', în stânga iar acest tip de comportament este, credeţi-mă, foarte rar întâlnit la copii care se exteriorizează negativ şi necontrolat mult mai uşor decât adulţii. Aşa că aş fi putut să nu mă bucur?

Între timp Kiti a luat metroul spre Sun plaza, oare aşa îi zice?, unde împreună cu Alina au urmărit Toy Story 3 în variantă 2D, dublată, alternativa mai nefericită a lui 3D, nedublată însă mult mai convenabilă pentru păpuşica Kiti care nu poartă ochelari de nici un fel pe nas şi care nu cunoaşte limba engleză. Şi tot între timp Felix care mi-e încă însoţitor permanent (până la 1 septembrie când începe grădiniţă detaşându-se de mine câte 4 ore pe zi) a orbitat haotic în jurul soarelui său, adică eu, găsindu-şi diverse activităţi distractive, exploratorii plin de expansivitate. Ba chiar a îndeplinit cu bucurie şi emoţie sarcina de a se îndepărta 20 de metri de mine să îşi cumpere singur o sticlă de apă plată. Emoţii mi-a dat câteva întrucât s-a căţărat de nenumărate ori pe nişte bănci monstruoase de fier a căror bare formatoare se terminau înfricoşător la capete prin nişte ascuţişuri criminale. Şi care, apart from the point, aşa cum a zis Horica nu contează unde şi când, făceau parte, băncile, dintr-un peisaj absolut terifiant compus militieneste din beton şi fier în abundenţă de te lua cu frig şi ameţeală, peisaj de penitenciar comunist şi anume baza sportivă Dinamo.

Horica şi-a terminat meciul pierdut cu faţa lui zâmbăreaţă şi cu un ultim 'haide' uşor autoironic aruncat odată cu mingea finală, după care şi-a pieptănat jumătatea lui de teren şi a revenit la baza-mamă cu care a plecat grăbit în întâmpinarea surioarei pentru completarea echipei diurne a familiei. Şi ca să închei scârţâiala mea de vioară poetic şi rotund spun: iată-l acum pe scumpul meu Horica cu căştile pe urechi şi chitara în braţe stând aplecat asupra metronomului care îi dă un ritm congruent numai de el auzit şi exersând absorbit şi pasionat o bucată muzicală şi care îmi observă privirea aţintită asupra lui pentru care mă răsplăteşte cu faţa lui zâmbăreaţă şi senină.

5 comentarii:

Mamiţuni spunea...

Eu il admir pe Horia.
Pentru ca iti trebuie extrem de multa incredere in tine ca sa poti iesi cu eleganta din situatiile in care nu castigi locul 1 absolut.
Si spun asta in contextul competitivitatii tampite intretinute de toate "instantele" relevante pentru copii - parinti (din cei mentionati de tine), scoala...

alina spunea...

Ne-ar trebui mai multi ca Horia, varianta copil, dar mai ales varianta adult!! Jumatate din problemele omenirii s-ar risipi, garantat!!
Stiu ce vorbesc, Maria mea e asa, si ma bucur si ma ingrozesc in acelasi timp, stiind ce o asteapta, dar sperand ca va reusi sa schimbe totul cu zambetul si empatia ei politicoasa, pe unde va merge.
Big hug lui Horia, sa nu se schimbe niciodata!
Si big hug lui mami, care stie sa fie o mami minunata pentru niste copii minunati!

MihaelaMaria spunea...

mamituni, horica nu are chiar asa de multa incredere in el, de fapt e destul de sensibil dar il ridica sprijinul nostru, al parintilor, pupici;

alina, cred ca in general primii nascuti intr o familie au aceste calitati fiindca au parte de parinti numai pt ei iar apoi se adapteaza la venirea pe lume a fratelui/fratilor devenind niste mici intelepti:) va imbratisam si noi pe voi!

Anonim spunea...

Mi-e foarte drag si am zambit induiosata cand mi l-am imaginat pierzand meciul fara incrancenare ba chiar cu seninatate. E o calitate foarte importanta pentru un viitor adult cu fericirea-n suflet

MihaelaMaria spunea...

ana, asa cred si eu si mai cred ca a nu fi incrancenat nu inseamna a fi delasator. e prea multa agresivitate in toata viata asta hipercompetitiva si pana la urma teribil de frustranta, ca sa se molipseasca copiii inca de mici cu ea.