O postare dintr-o-ntâmplare

Sâmbătă dimineaţă. Îl însoţesc pe Horica la terenul de tenis pentru un meci. E un cer senin perfect şi atâta calm în aer! Parcă nu ne aflăm în miez de capitală. Simt că vine vara. Acelaşi sentiment de detensionare a oraşului ca în plină vacanţă de vară. E mai uşor, mai limpede, mai relaxat. Horica are astăzi meci cu Lucian, aflăm, un băiat care l-a mai învins o dată. De aceea mă mir când Horica îmi spune 'ce bine, am şanse!'. Şi mă bucur, măcar nu-i tremură chiloţii pe el de frică.

Tati e acasă cu Felix încă în pijamale şi cu Kiti gata îmbrăcată de zi. Felix, bănuiesc, se joacă frumos iar Kiti, şi ea tot frumos, se joacă în mişcare. Mai ales cu tati -în mişcare, îl provoacă. De data asta, cu pasul ei hotărât de locomotivă în rochiţă, merge în hol unde adună toate cheile de prin uşi şi le aduce în faţa lui Căti. Ca pe o momeală. Tati muşcă lacom din momeală şi e tras din apă spre uşile fără chei. În faţa cărora o învaţă pe Kiti să introducă cheia în broască. O dată şi încă o dată. Ca atunci când Kiti va mă scoate cheile din broaşte să poată fi îndreptată spre a le pune la loc.

Pe teren băieţii se încălzesc schimbând mingi între ei. Ei ştiu, mai ales Lucian care are mai multă experienţă de joc, să succeadă etapele de încălzire aşa ca jucătorii mari: nişte schimburi de mingi de la jumătatea terenului, apoi de pe fundul terenului, nişte voleuri, smeciuri şi servicii. Dar felul uneori stângaci în care o fac este adorabil. Horica este rugat de Lucian să îi ridice mingile sus de tot la fileu pentru ca să îşi încălzească lovitura numită smeci. Horica încearcă o dată, mai aruncă mingea încă o dată în sus şi iară dar nu reuşeşte să îi creeze partenerului măcar o situaţie ideală de smeci. Îşi cere scuze şi râde. Mi-e dragă nespus lipsa lui de vanitate cu care recunoaşte că nu ştie. Poate par ciudată dar când recunosc naivitatea specific copilărească în replicile, atitudinea şi comportamentul lui Horica mă bucur şi simt echilibru.

Între timp acasă cântau păsărelele şi Kiti. Felix nu cânta dar vorbea. Vorba lui e tot o cântare, dacă nu, e sigur încântare. Căti a deschis uşa spre viitoarea terasă şi a sărit în curte ca să măsoare ceva însă nu înainte de a-şi pune cheia de la uşa de la intrare în buzunar gândindu-se preventiv la posibilitatea ca unul dintre copii să-i închidă uşa terasei în nas. A măsurat ce a avut de măsurat şi a revenit în casă pe uşa pe care a ieşit, neînchisă de niciun copil cuminte în nas. Dar după ce s-au mai jucat/ citit/ plimbat, fiecare după preferinţe, tati a lăsat din nou copiii singuri şi s-a dus puţin la baie. Nu a trecut însă un minut de când a intrat în baie că Kiti, fetiţa cu motoraş la fund (pe sub rochiţă), l-a urmat veselă pe taticul ei şi, fetiţă delicată, nu i-a deschis uşa ci, cu lecţia învăţată de mai devreme, a introdus cheia în broasca uşii de la baie şi a răsucit de ea. Aoleu, ce se aude acolo, Felix! Kiti! ce faceţi? a sărit Căti ca ars spre uşa băii devenită brusc temniţă pentru el. Kiti, senină ca ziua de 1 mai, l-a încuiat şi a plecat mai departe. Felix, auzindu-l pe tătic strigând din baie, a fugit într-acolo. Tătic a respirat prima oară după mai multe zeci de secunde şi i-a dat mezinului indicaţii cum să descuie uşa. Felix, obişnuit să descuie uşa de la intrare seara când îşi aşteaptă taticul de la serviciu, a dat să descuie uşa de la intrare în casă, uşă vecină cu uşa băii. Tati a auzit fără să vadă ce face prâslea şi l-a redirecţionat spre baie. Aici însă lucrurile nu au mai fost simple pentru Felix în ciuda faptului că cheia e una banală. Minutele au trecut iar tati a luat decizia să sară pe geam. Asta a şi făcut dar fereastra fiind situată la o înălţime apreciabilă de pământ s-a ales cu două julituri de toată frumuseţea pe antebraţe. A mai avut o singură mică problemă de rezolvat, aceea că acum, din spatele uşii de la intrare, la rugămintea adresată lui Felix de a-i descuia uşa, acesta s-a dus la uşa de la baie să se mai chinuie o dată să-şi salveze tatăl, el neştiind că tati evadase între timp din baie. Ei, până la urmă Felix l-a localizat pe tătic şi i-a deschis cu un zâmbet triumfător.

Recunosc că m-am distrat când mi-a povestit. Şi mi-am felicitat copiii, doar unul şi-a învăţat lecţia iar celălalt a contribuit decisiv la restabilirea armoniei. Cred însă că mai e cineva care şi-a învăţat lecţia. Ha, ha, ha, şşşt!