Nomuleti, iubire, Asimov si ce-o mai fi

Felix zice că nu vrea petrecere de ziua lui, când o să fie. ''Dar când e ziua mea? De ce?'' Eu bănuiesc că totuşi vrea pentru că acum pare că s-a răzgândit sau, mai bine zis, a deviat puţin enunţul: ''la petrecerea de ziua mea eu nu o să mănânc nimic!'' Apoi, poate totuşi, măcar ''ciocolata de pe toit''. Că aşa zice el la ''r'' şi la ''l'': ''i''. A văzut într-un magazin un avion cu doi ''nomuieti'' şi un jeep înăuntru şi ar vrea să îi aparţină. S-a jucat cu el cât am plătit eu nişte şosete şi chiloţei şi l-a lăsat la locul lui cu părere de rău dar cu înţelegere când am anunţat că plecăm. Poate le va primi de ziua lui. La vară!

L-a impresionat statuia ''maaaie'' a leului de la Cotroceni, azi. ''De ce e atât de maie?'' ''L-a sculptat un artist dintr-o bucată mare de piatră!'' Când era mai mic şi am vizitat grădina 'biologica', adică zoologică împreună, l-a speriat leul din cuşca lui care răgea impresionant. A plâns atunci şi şi-a amintit. ''De ce nu l-a scuiptat artistul mai mic pe leul adevărat din cuşcă?'' a fost de părere Felix.

Ieri am făcut un experiment. Învăţătoarea lui Kiti începe să perceapă realitatea (Kiti-elevă în clasa ei) ca atare şi propune să preia din controlul exercitat asupra fetiţei de însoţitoarele ei. Se gândeşte chiar că la anul Kiti să vină la şcoală neînsoţită. Despre asta mai sunt multe de analizat şi de concluzionat. E prematur, într-un cuvânt, un astfel de gând dar totuşi am încercat să văd ce face Kiti dacă coboară din maşină în faţa şcolii SINGURĂ. I-am spus 'pa', am pupat-o şi am lăsat-o. S-a îndreptat spre poarta şcolii apoi a aruncat o privire în urmă. A intrat în curte şi paşii au dus-o prin uşa clădirii, pe culoarul întunecat, pe treptele în spirală până în clasa ei. Deci ştie dar nu a fost o surpriză prea mare acest fapt. Din păcate însă, pe măsură ce înainta spre clasă, a cuprins-o neliniştea care treptat s-a accentuat şi a culminat cu o mini criză de plâns odată ce a ajuns la destinaţie. Mi-a părut rău că i-am declanşat o asemenea emoţie dar oare nu toţi copiii simt câteodată şi frustrare pentru ceea ce, dintr-un anumit moment al vieţii lor, trebuie să facă singuri, fără ajutor?

Cu cât sunt mai mici cu atât copiii sunt mai bucuroşi şi mai senini. 'Iubiti minim 300 de minute pe zi' zice o voce la radio în maşină. Felix îi răspunde vocii:''eu iubesc toată ziua, să ştii!'' Şi eu aş face la fel dacă nu aş mai şi urî câte ceva sau pe cineva în fiecare zi. Ca de exemplu ideea că Horica îl visează pe tatăl colegei sale de bancă, cea care l-a ameninţat să se aştepte la ce e mai rău din partea lui pentru că ... restul nu mai contează. Chiar nu contează.

De catva timp ma gandesc sa imi cumpar ochelari de soare. Cu un soare tot mai stralucitor pe cer, gândul meu a devenit realitate. Dar ce fel de ochelari să-mi iau întrebarea este. Nu-mi place să încerc pereche după pereche de pe suporturile încuiate ale magazinelor optiwhatever până descopăr în oglindă imaginea mea 'perfecta' fără ochi. M-a ajutat Horica, ba chiar m-a impulsionat Horica rugându-mă în de-a pururea dedicaţia sa pentru Ray-Ban să-mi iau nişte wayfarer-i reveniţi, se pare, în modă azi ca acum vreo 50 de ani. Numai mici să fie, să nu-mi acopere chiar toată faţa. Cu argumentul că şi Isaac Asimov purta wayfarer m-a cucerit. Acum îmi ascund ochii de soare după lentile ţinute de rame wayfarer. Eu şi Asimov şi alţi mii de supuşi trup şi suflet 'trendului'.


sursa imaginii:http://positivepsychologynews.com/news/margaret-greenberg/200907143413

Horica e un copil cu o sensibilitate deosebită. Astăzi, un profesor la care dealtfel ţinem cu toţii, a vrut să-l înveţe ţipând la el, dând nemulţumit din cap şi ironizându-l o oră întreagă. Poate a avut vreun motiv de supărare, cu toţii avem zile rele, sau poate am fost eu exagerat de afectată dar ştiu că am lăcrimat aproape toată ora de pe margine. Pe sub wayfarerii mei noi. La sfârşit Horica m-a consolat, 'lasa-l , mami, a fost şi el nervos!'. E greu să fii un profesor impecabil sută la sută. Înainte de toate tot oameni suntem.

''Ai zis de mine că sunt pinc (mic)?'', întreabă acuzator Felix către Horica. ''Nu!'', întoarce fratele mai mare adevărul pe dos şi se gândeşte 'oare cum să-l fac să recunoască , da, sunt mic! ' Ideea îi vine repede: ''cine e mic, zice că e mare!''. ''Sunt maie!'', ţipă repede Felix iar Horica îşi freacă mâinile de satisfacţie că l-a păcălit. Şi de data asta (încă).

De când nu am mai scris aici, atunci când fugeam în curte să caut primul firicel de iarbă, iarba e crescută peste tot în curte. Nu e încă ''marea inverzeala'' (mulţumesc de metaforă, ştii tu cine) asa ca-n poza facuta intr-un parc in Dublin dar tindem spre ea.