vineri, 5 martie 2010

Sigur vine, e doar o glumă, so, be happy! Sau dedicatie pentru Sabina

Am visat sau chiar venise primăvara la uşă? Asta îmi aminteşte de vizita în România a doi bieţi studenţi japonezi, de fapt vizita în Europa în ultima vacanţă a lor de studenţie, înainte de angajarea lor pentru ani întregi fără întrerupere. De pomină vacanţă şi nu doar pentru că au bătut cu picioarele lor încălţate în tenişi chinezeşti de pânză şi au fotografiat Parisul în lung şi în lat dar şi pentru că au deviat de la planul iniţial de a sta în Europa de vest şi s-au aventurat şi în România sfârşitului de secol trecut. Într-o zi de 1 martie în care ninsese mult în Bucureşti, nămeţii de zăpadă se întindeau pe zeci de cm în înălţime, trenurile aveau ore întregi întârziere. Împreună cu actualul tati, în gara de nord, pe când număram minutele din cele şase ore de întârziere ale trenului cu care fratele meu sosea în oraş, am simţit o bătaie discretă pe umeri şi, întorcăndu-ne, am primit năuci întrebarea pusă într-o engleză vagă de către cel mai sociabil dintre cei doi japonezi, du iu spic inglish? Privindu-i mai atent, am remarcat două feţe speriate, mai năuce decât ale noastre, a două persoane parcă picate de pe altă planetă. Şi nici departe de real nu era această iluzie întrucât cei doi, înafară de faptul că apariţia lor în spatele nostru s-a produs cât se poate de brusc, mai erau şi cumplit de zgribuliţi încălţaţi în pantofiorii lor subţiri şi îmbrăcaţi în nişte jacheţele ca foaia. Şi cât de puternică şi negativă trebuie să fi fost prima lor impresie, după ce, urcaţi într-o seară frumoasă de început de primăvară în trenul Paris-Bucureşti, s-au trezit de dimineaţă într-un tren oprit în câmp de nămeţii de zăpadă, apoi s-au mai trezit o dată la prânz în alt câmp înclinat de vijelie, ca apoi, în fine, să se trezească într-un început de noapte lungă în gara noastră de nord, murdară, udă, neprimitoare, cu miros metalic, cu picioarele îngheţate până la genunchi? Şi cât de disperaţi să găsească nişte prieteni trebuie ei să fi fost (sau poate că nu) să accepte să fie luaţi instantaneu sub aripioara protectoare a altor doi studenţi cu care să aştepte pe fratele unuia dintre ei urcat nefast în trenul cu şase ore întârziere, ca apoi să urce cu toţii împreună în autobuzul al cărui număr nu îl mai ştiu ce i-a dus în cele din urmă în siguranţă la căminele din Leu. Fără să mai menţionez autobuzul acelei vremi, încărcat la refuz de oameni, autobuz în care stăteau priponiţi cu ochii pe noi şi cei doi japonezi, gata în orice clipă să îşi facă loc prin mulţime să ne urmeze îndeaproape ....Mă rog, şi ca s-o scurtez, cei doi noi prieteni au vizitat două-trei zile Bucureştiul, acum înmuiat de atâta soare de început de primăvară şi au plecat, conduşi de noi la gară cu trenul înapoi. Numai că, precum zilele astea reci şi capricioase, şi în acel an, ca pe 1 martie odată cu aterizarea studenţilor japonezi, pe 8 martie s-a pornit o ninsoare zdravănă în Bucureşti, din nou cu nămeţii suficient de înalţi să te încalţe încă o dată cu cizme. Iar noi, în dimineaţa aceea lungă a lui 8 martie, după o noapte de bridge cu nişte prieteni în camera de cămin, dormeam. Şi cum dormeam noi aşa, m-au trezit nişte bătăi puternice în uşa prin a cărui vizor m-am uitat şi prin care între vis şi realitate i-am zărit pe Suichi şi Masaya, prietenii noştri noi făcuţi cu o săptămână înainte în gara de nord. Şi cum pe cei doi i-am crezut de mult la casa lor din Japonia iar noaptea pierdută de dinainte m-a asigurat că sunt încă în vis, m-am culcat la loc. Dar bătăile în uşă au continuat aducându-ne pe noi în real , un real cam ireal pentru cei doi. Reveniseră după trei-patru zile în Bucureşti, exact ca iarna asta nesuferită şi perimată şi la fel ca iarna acelui an, întorşi de la graniţa vestică a ţărişoarei noastre de către vameşii de-acolo pentru o viză fără de care amărâţii nu puteau părăsi România şi cu mare parte din bani luaţi cu nesimţire prin "bunăvoinţă" unui naş care i-a preschimbat în lei la un curs propriu. Dezmeticiti brutal din somn, i-am condus de data asta neturistic la consulatul lor unde, după ce consulul a deszăpezit împreună cu angajaţii instituţiei respective intrarea în clădire, i-a ajutat pe nefericiţi să evadeze din aventura vieţii lor.

Şi, ca dovadă că n-am visat, primăvara chiar a sosit, stă poza asta însorită cu Felix şi Kiti jucându-se în maşină, în drum spre casă. Deja Felix uitase că fusese atacat de dimineaţă de doi "şărpi", adică două râme grase şi frumoase, deasemenea că fusese făcut sandwich pe topogan în parc între copiii de la grădiniţa din apropiere motiv pentru care ieşise de acolo plângând şi dorindu-şi să plecăm acasă. Tot după ziua aia frumoasă, eu n-am uitat de torticolisul dobândit şi nici de felicitarea de la Kiti. Aşa că ştiu că e aici. Se lasă doar aşteptată!



ps Sabina=www.armonii.blogspot.com

2 comentarii:

Degetica spunea...

m-ai facut praf cu postarea asta!

Iar copii tai miros rau de tot a primavara :-)

MihaelaMaria spunea...

daca esti praf cu bucurie sunt mandra!

iar da, copiii intotdeauna miros proaspat, a primavara, bine zis!